Îmi dau demisia din meseria de adult!
Ca un cadou întârziat, dar special, de Crăciun pentru omuleții de anul I, și nu numai, interviul din luna aceasta va fi cu doamna Corina FORĂSCU. Ne-a primit într-o dimineață friguroasă de ianuarie în biroul său din corpul C, ne-a făcut câte un ceai de portocale și ne-a servit cu bomboane de ciocolată, timp în cam am tot stat de vorbă. Voi vă puteți bucura de învățămintele și poveștile dumneaei în cadrul seminarului de Matematică din anul I.
Ziarul de ASII: Ce vă doreaţi să fiţi când eraţi copil?
Corina FORĂSCU: Deși am trecut tangențial cu gândul prin Stomatologie, apoi Silvicultură, de fapt, cred că în subconștient am avut dintotdeauna meseria de profesor, cea pe care am îmbrățișat-o. Părinții, mai ales tata, m-ar fi vrut în domeniul lor, al chimiei, unde au fost amândoi profesori apreciați ai Institutului Politehnic. Însă harul unor profesori din gimnaziu și moștenirea unei înclinări spre matematică din partea mamei au făcut ca totul să pară prescris: am urmat matematica, deși la momentul admiterii încă nu eram conștientă că iubesc această meserie, cea de dascăl.
Acum timpul parcă a început să se îngusteze, numai nu mai ajunge. Dar voi sunteți tineri și încă puteți zâmbi când vedeți un mesaj tare drăguț care circulă pe internet: “Îmi dau demisia din meseria de adult. Vreau să fiu copil, să am 6 ani, să mă joc, să-mi facă mama de mâncare, să nu trebuiască să mă trezesc dimineța să mă duc la servici, să nu știu ce e aia asigurare la mașină, impozite, credite, stres, poluare, violență, furturi, droguri, țigări.. și mai ales să știu ce să răspund când adulții mă întreabă <<Ce vrei să faci când vei fi mare?>>: COPIL!”
Ce fel de studentă ați fost?
Ca omuleț în creștere ce mă aflam la vremea studenției, îmi face plăcere să cred că eram pe undeva la mijloc: nu mă omoram cu școala decât atunci când într-adevăr îndrăgeam ceva (o materie, un profesor…), aveam rezultate satisfăcătoare și am reușit să nu mă fac de râs niciodată… nici măcar la restanțe. Normal că am avut și din astea, nu ai fi student dacă nu ai petrece măcar o vacanță ratată, încercând să înveți pentru restanța sau măririle din toamnă. În rest, ca tot studentul de atunci: prieteni, cărți și filme, distracții, mai ales cu prietenii din liceu, cei care mi-au rămas cei mai buni și astăzi.
Care a fost partea dvs. preferată din perioada studenției?
Ultimii doi ani. Știam deja mai bine pe ce lume mă aflu, chiar dacă totul era atunci în marea schimbare a începuturilor anilor ’90. Mai ales la îndemnurile mamei am început colaborări cu profesorii din perioada aceea, unele dintre care mi-au rămas foarte aproape de suflet și le mențin și astăzi. Doamna profesor Ștefănescu, una dintre cele mai apreciate ”algebriste” de la noi, a fost cea care mi-a deschis mai târziu drumul doctoratului în Algebră, ca după un timp tot dumneaei să îmi deschidă ochii și să mă sprijine moral în începerea actualului doctorat, în ale calculatoarelor – dar asta este altă poveste.
În ultimul an al studenției am reușit și o apropiere și o strângere a legăturilor cu colegii de facultate. Am făcut-o destul de dificil, căci fiind ieșeancă, în general eram privită ca ”are lumea ei, nu are de ce să vină la bairamurile și chefurile din cămin”. A fost mai greu până ne-am cunoscut… apoi totul a curs de la sine.
O amintire amuzantă din timpul facultății?
Este una care îmbină pasiunea pentru știință și pentru animale: locuiam la casă în Copou, puțin mai jos de Negruzzi, și Ahmed, motanul nostru, plecase de curând la ceruri, după porumbeii vecinului pe care îi scărmănase. Eram în sesiunea de iarnă, puțin înaintea unui examen de Ecuații Diferențiale, pentru care m-am dus la consultații. Deși eram în întârziere, nu am rezistat farmecelor unui motănaș negru, care plângea pe străzile din spatele Universității. Neavând timp să îl duc acasă, am fost pusă în situația de a merge cu el la profesor și de a intra cu pisoiul. A fost cea mai zgomotoasă consultație: pisoiul torcea și mieuna iar eu voiam, totuși, să dezleg și enigmele diferențialelor și să păstrez motanul; încât nu numai că vorbeam foarte tare, însă m-am dat răcită, ca să pot tuși în voie pentru a acompania zgomotele pisoiului. Până la urmă am terminat cu bine: și cu pisoiul cel nou, și cu examenul luat, pe baza clarificărilor din timpul consultației.
Cum ați devenit profesor?
Conform cu cele de mai sus aș spune: soarta. Q.E.D.
În realitate… în ’98 am dat examen pe post de preparator la Politehnică. Fiind după aproape trei ani de stat acasă cu copiii mei, eram total în afara matematicii, încât pregătirea pentru examen a început de la… manualele de liceu. Și a urmat o minunată perioadă de ”creștere” sub îndrumarea colegilor din catedra de matematică a Politehnicii.
Perioada profesoratului la Politehnică a fost ”condimentată” din 2000 cu începerea unor cursuri de doi ani la Informatică. Și astfel am început, fără să fi știut pe atunci, o altă etapă în cariera de profesor. Am colaborat pentru finalizarea acestor cursuri cu unul dintre cei mai grozavi profesori ai voștri, domnul Cristea, care a reușit să îmi insufle nu numai dragoste… pentru limbă (NLP) artificială (IA), proiecte (FP, PN..), ci și un elan deosebit care m-a făcut să încep în paralel cu vechile meserii (de mamă și profesor la Politehnică) un masterat și un doctorat în Informatică, asortate cu nenumărate proiecte… finalizate sau eșuate.
Și așa am ajuns în 2005 la Informatică. Cum socotelile de acasă și cele din târg nu se potrivesc întotdeauna, cu studenții cel mai mult am făcut și fac matematică, colaborarea cu domnul Iacob fiind una dintre cele mai frumoase și constante din 2005 încoace.
Ce vă place cel mai mult la meseria de profesor?
Este foarte simplu: studenții – cu ochii mari și zâmbitori când înțeleg sau chiar îndrăgesc ceva, cu ochii încruntați și chiar puțin nervoși când nu pricep ceva, cu ochii nevăzuți, când sunt concentrați asupra calculatorului și, de fapt, se joacă sau urmăresc vreun filmuleț. Însă în momentul în care am intrat la un seminar tristă și am ieșit râzând, îmi spun că asta e, numai profesor pot fi!
Cred că noi, profesorii, suntem privilegiați că avem posibilitatea de a lucra cu oameni tineri ca voi: nu numai că este o bucurie să poți dărui, căci voi (puteți să) învățați de la noi, dar și noi avem norocul de a putea învăța de la voi, de a ține astfel pasul cu tot ce este nou. Ca profesor ești mereu pus pe șotii. Trebuie să îi faci pe studenți să înțeleagă, să îndrăgească, să descopere. Și fără să te informezi, să studiezi, să cercetezi, nu ai cum.
În a fi profesor nu există noțiunile de ”perimare”, ”plictis”, ”blazare” care ar putea apărea în alte meserii care nu necesită atâta schimbare. Iar a fi profesor la Informatica ieșeană înseamnă chiar mai mult: studenții sunt, în general, mult mai motivați și interesați, ritmul schimbărilor e mult mai mare față de alte domenii, posibilitățile (de studii, colaborări, cercetări) sunt, de asemenea, mai ridicate.
Dacă ați putea schimba ceva în atitudinea generală a studenților, ce ar fi?
Mi-ar plăcea ca studenții să fie mai ”acasă”, să profite de această perioadă a studenției cu care nu se vor mai întâlni niciodată, bucurându-se și de toate avantajele, descoperirile, prieteniile, porțile deschise, colaborările pe care le pot avea sau măcar începe acum, dar și de descoperirea treptată a secretelor noii lor meserii.
Aș vrea, de asemenea, să fie mai deschiși și mai cinstiți în primul rând cu ei înșiși. Studentul la informatică vine în anul întâi cu ideea că poate câștiga 1000 de euro dacă vrea, se angajează, și ajunge la un moment dat să realizeze că a fugit și după studenție, și după serviciu și abia târziu realizează ce a pierdut.
Ce spuneți despre studenții cărora le este teamă că la finalul facultății nu vor găsi un serviciu?
Eu nu am auzit de când sunt în învățământ de vreun absolvent de informatică care să fi eșuat. Oricum, de ce ți-e frică nu scapi, deci… nu te mai gândi la asta! Dacă ai început o facultate dintr-o convingere, ține-te de convingerea respectivă, încrede-te în tine și crede-i și pe cei din jur care au încredere în tine. Bine, în măsura în care ești dispus să lupți mai departe. Căci niciodată nu vei primi ceva pus pe tavă. Nu te va angaja prima firmă unde ai depus CVul. Sau, cine știe, poate ai să refuzi tu vreo 10 oferte pentru că nu îți convin. Însă la serviciu ți se impun anumite taskuri, anumite limbaje de programare. Și uiți ce înseamnă niște algoritmi mai speciali, niște grafuri sau inteligența artificială.
Cât sunteți de atașată de Iași și de FII?
La maxim de amândouă! Oricât de mult mi-ar plăcea în altă parte, inima mea este în Iași: dacă sunt plecată, după jumătatea perioadei de despărțire de Iași începe să roadă dorul. Și nu de casă, ci de Iași, căci deseori ceea ce numim ”casă”, adică familia, este cu mine (inclusiv domnișoara noastră bătrână Akona, un bull-terrier nebunatec). Poate sunt conservatoare, de modă veche, însă bucuria oricărei reîntoarceri în Iași este un sentiment extraordinar. E incredibil să te apropii de un loc și să simți că ceva începe să râdă în tine.
FII este a doua mea casă. A fost o perioadă când dormeam și noaptea aici, aveam chei de la intrările în facultate (pentru a nu mai sări pe geamurile de la parter), aici mâncam, râdeam, plângeam și o luam iar de la capăt. Așa ceva nu îți iese din suflet cu una cu două. Aici sunt toți colegii mei, mulți dintre ei chiar prieteni apropiați, toți studenții mei și aproape toată munca mea (de dinafara familiei).
O amintire din FII?
Eram anul trecut la un seminar, mai explicam o problemă, mai vorbeam cu studenții despre una-alta. Într-o bancă la geam era o studentă simpatică, pe care într-o zi, văzând-o prea abătută, o întreb ce a pățit, iar ea… „Nu mi-am imaginat că există asemenea oameni… asemenea profesori…”. O întreb de unde e, unde a învățat și de ce spune asta. — „Păi, eu tot ce-am învățat în liceu a fost să fiu rea.”
Aveți copii?
Bineînțeles. Mulți dintre voi îi cunoașteți, fie personal, fie din poveștile mele. Sunt bucuria și esența vieții mele: Andrei, cel mare, e un sufletist ascuns, nebunatec și zăpăcit, iar Teodora, cea mică, este… suflețel.
Cea mai mare realizare a dumneavoastră până în momentul de față?
Se spune că un om adevărat lasă în urma lui măcar un copil, o carte și un copac. Eu sunt deocamdată la început și consider că cei doi copii ai mei sunt cea mai mare realizare a mea de până acum. Acesta ar fi planul personal.
Deși am și câteva cărți în ”palmares”, încă nu aș spune că am scris ”o carte” în adevăratul sens al cuvântului. Încât planul profesional este în… perfecționare.
Și cu copacul e la fel. Am plantat o mulțime, dar la fiecare dintre ei am avut cumva câte o umbră. Încă sper să reușesc să las un copac adevărat, poate chiar împreună cu copiii mei. Acesta ar fi planul social.
Un sfat pentru studenți?
Cu cât încerci să faci mai mult, cu atât ești mai criticat. Nu e bine să critici decât dacă te-ai implicat. Și, dacă poți, critică constructiv. Nu spune numai “Nu-i bun!”. Spune de ce, dă idei mai bune, implică-te!
Cum vă petreceți timpul liber? Hobby-uri?
Aș vrea, uneori, să fi fost grădinar, să pot sta cu florile și plantele. Sau mai degrabă moșier, căci așa aș fi putut să am și multe animale. În rest, ca toată lumea: îmi petrec timpul cu prietenii și/sau copiii mei, cu cărți, muzică, fotografii, uneori jogging sau plimbat pe clapele bătrânei noastre pianine.
Când ești foare bucuros, sau dimpotriva, supărat, un pian, o carte, o muzică poate să te schimbe. Fie să dai și celorlalți din bucuria ta, fie să scapi de tristețe.
Cum ați ajuns să învățați limba greacă?
Am avut un unchi, ieromonah în Sfântul Munte Athos. La 10 ani aveam să mergem în Grecia și pentru a-l cunoaște și a afla despre el. Impactul Greciei, cu oamenii, istoria, locurile și obiceiurile ei, a fost imens asupra mea – un mic copil un pic ieșit din găoacea românească a timpurilor acelora. Încât atunci când am putut studia (gratuit) limba, am făcut-o, din primul an de studenție, la Seminarul de Neogreacă al Facultății de Litere. Atunci fugeam și după o himeră: anual Seminarul oferea o singură bursă pentru o lună în Grecia, la Tesalonic, pentru studiul limbii, culturii și civilizației elene. M-am pregătit intens, iar himera a devenit o realitate incredibilă: la aproape un an de la Revoluție, am câștigat șansa de a studia toate cele oferite de greci, de a cunoaște mai bine poporul cu toate obiceiurile bune și rele, de a îmi face nenumărați prieteni atât în Grecia cât și din toată lumea. Și așa am rămas definitiv și irevocabil cu o dragoste imensă pentru tot ceea ce are legătură cu Grecia, încât m-aș duce oricând acolo.
Vara trecută, am fost în vacanță la o casă pe malul Egeei, cu vedere spre Athos. Administratorul casei era un mic grec simpatic, pescar ieșit la pensie, însă un tare bun gospodar, mare sufletist și… nevorbitor de engleză. Astfel că, ori de câte ori venea câte o familie de altă nație decât cea greacă, treceam la ”vorbitor”. Și așa am aflat multe dintre obiceiurile lui Hari, problemele și bucuriile actuale ale grecilor și ale celorlalți vizitatori ai căsuței noastre.
Carte preferată?
Poate fi “Povestea fără sfărșit”… doar că originalul este al lui Ende, însă practic este a tuturor.
Care este muzica dvs de suflet?
Simfonică, mai ales cea clasică. Dintotdeauna mi-am ”încărcat bateriile” cu Beethoven, cântând sau ascultând mai ales Sonata Lunii, Patetica sau Imperialul.
Ce părere aveți despre ASII?
Ce bine că ești, (ce mirare că sunt…)!
Când, la începuturi, Gugu, Iuli, Vlad și mulți cu ei se străduiau să pună ASII pe picioare, nu prea vedeam de ce o fac. Acum ați crescut foarte mult și frumos. Și înțeleg că fără oameni ca voi, toți care ați fost sau sunteți în ASII, ar lipsi o parte nu numai din sufletul acestei facultăți, ci și din sufletul vostru, ca studenți, și al nostru, ca profesori.
Îmi place cum vă organizați, cum reușiți să aveți atâtea activități și preocupări atât pentru voi, cât și pentru alții și, mai ales, cum le faceți pe toate fără a perturba aproape nimic din celelalte activități pe care le aveți, specifice facultății și studenției, ba chiar împletindu-le frumos. Ce mai, un BRAVO cu felicitari din toata inima!
Balul de caritate
ASII a devenit atât de tenace și interesant și incitant… Am fost la balul de caritate, cu tot cu ai mei copii. Mă credeți că eu nu știam de Byron? Și mi-au plăcut! Foarte interesanți Byron, foarte interesanți… Inițial nu credeam că va fi cine știe ce, dar când au pus mâna pe instrumente și-au început să cânte… jos pălăria!
Citiți ziarul de ASII?
Am încotro? 
Fie că îl găsesc în holul facultății, fie că îmi sare în ochi din blogul vostru, nu cred că am ratat multe dintre edițiile ziarului.
Andrada CONSTANTINIUC, anul II
andra.constantiniuc@asii.ro
