Sunteţi din Iaşi?

M-am născut la Vaslui, din cauza conjuncturii existente în anii ’80, legat de repartizări. Ambii mei părinţi erau ieşeni, iar eu la rândul meu am crescut şi am făcut şcoala în Iaşi: gimnaziul la Lic. Negruzzi, continuând, desigur, cu Liceul de Informatică.

Ce vă doreaţi să deveniţi înainte de a avea tangenţe cu lumea informaticii?

Am avut norocul să fiu expus suficient de timpuriu lumii informaticii, când aveam în jur de 12 ani. Pot spune că nu mi-am dorit niciodată să fac altceva. Din momentul în care am descoperit programarea, în clasa a 6-a, am ştiut că acesta este destinul meu. Din această cauză am renunţat la a continua liceul la Negruzzi, unde studiase şi tatăl meu, pentru Liceul de Informatică.

Unde aţi făcut facultatea?

După ce am terminat liceul, singura opţiune pentru mine era Facultatea de Informatică. În acea perioadă era examen de admitere la algebră şi analiză, iar numărul de locuri era limitat. Cu puţin timp înainte de terminarea înscrierilor am aflat că se depaşiseră 7 candidaţi pe loc. Atunci am luat decizia de a mă înscrie şi la Facultatea de Matematică, secţia Matematică aplicată. Această decizie a făcut ca eu să studiez un an la această secţie, înainte de a face Informatica. Deşi nu am terminat Facultatea de Matematică, nu am regretat niciodată acest an de studii: mi-a oferit o perspectivă mai formală și organizată asupra realităţii.

Ce fel de student aţi fost?

Depinde de punctul de vedere. Am fost un student foarte pasionat de programare, curios de toate aspectele practice pe care le consideram în acel moment a fi interesante. Dar am fost şi un student al extremelor: la unele materii aveam doar note maxime, la altele mai puţin. Nu am fost interesat de medii şi nici nu am învăţat în mod consecvent, iar unele alegeri pe care le-am făcut în acea perioadă am ajuns să le regret mai târziu sau să conştientizez importanţa unor informaţii cu mult timp după ce acestea au fost predate. Aş mai adăuga şi faptul că eram convins că nu voi fi niciodată profesor!

În ce aţi făcut masterul?

Am facut Master în Managementul Proiectelor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Stiinţe Politice şi Administrative Bucureşti. Am ales acest master deoarece consider că Managementul Proiectelor, şi în general unele noţiuni de economie şi administrare a afacerilor, sunt necesare unui programator interesat de a face o carieră într-un mediu competitiv.

De câţi ani predaţi în FII? Cum aţi ajuns profesor aici?

În ultimul an de facultate, în 2003, am avut ocazia să lucrez cu dl. prof. Masalagiu la materia Specificarea şi verificarea sistemelor reale, care se preda atunci în anul IV. Rezultatele proiectului de semestru au fost suficient de bune, încât am publicat împreună un articol. El m-a invitat să rămân, să predau la laborator TLA+ (logica temporală a acţiunilor). Pentru prima dată am predat în semestrul al II-lea al anului universitar 2003 – 2004.

Ce vă place cel mai mult la meseria de profesor?

Îmi place să lucrez cu studenţii, să văd că am reuşit să trezesc interesul şi curiozitatea acestora. Să observi cum cineva înţelege şi să ştii că ai contribuit la asta este o sursă de satisfacţii cu totul deosebită. Ca profesor, indiferent de materia predată, ai ocazia să influenţezi destinul multor persoane, să transmiţi idei şi valori studenţilor tăi şi să îţi asumi responsabilitatea pentru impactul pe care acestea ar putea să îl aibă asupra lor. Eu sper că am reprezentat o influenţă pozitivă şi că am transmis măcar puţin din pasiunea mea pentru informatică studenţilor mei.

Cum vă înţelegeţi cu studenţii?

Nu pot spune că am avut vreodată probleme de comunicare cu studenţii. În general îmi place să plec de la premiza că ne aflăm cu toţii în acest loc din diferite motive şi că fiecare din noi urmăreşte să îşi atingă obiectivele propuse. Desigur, există şi excepţii, dar în general eu mă simt destul de apropiat de studenţi şi nu pot decât să sper că sentimentul este reciproc.

Aţi schimba ceva în atitudinea studenţilor?

În primul rând aş adăuga ceva mai multă curiozitate. Studenţia este o perioadă de acumulări aşa cum nu mai există alta în viaţa unui om. Oportunităţile de a învăţa şi înţelege vor apărea mult mai greu după absolvire. Aş mai pune şi ceva mai multă maturitate şi seriozitate, în sensul respectării termenelor şi asumării responsabilităţii şi aş scoate din atitudine dorinţa de a câştiga prin înşelăciune, copiind la examene, la teme, etc.

Ne pregătiţi ceva pentru licenţă? (pentru la anul)

În plus faţă de subiectele legate de logică similare celor propuse şi anul trecut, şi cele legate de modelarea şi implementarea proceselor de afaceri, în acest an am adăugat câteva teme din zona dezvoltării aplicaţiilor mobile, în special pe platforma iPhone OS. Este un domeniu nou care cred că merită atenţia noastră şi care cu siguranţă va căpăta o importanţă deosebită în domeniul nostru în următorii ani.

O amintire din FII?

FII reprezintă o parte din viaţa mea de atât de mult timp încât îmi este deosebit de greu să nominalizez o singură amintire.

De unde aveţi puterea să fiţi atât de energic şi amuzant?

Când sunt în faţa studenţilor simt că am datoria de a atrage atenţia şi a o canaliza către scopul laboratorului sau cursului. Această datorie îmi dă energia necesară, împreună cu implicarea studenţilor. Dacă, de exemplu, la un laborator nu este nimeni interesat de ceea ce am de spus, nici eu nu pot să fiu energic şi să mă implic. Cât despre amuzant… cred că mă antrenez pentru o carieră de stand-up comedy, în caz că nu mai merge programarea! (glumesc, desigur)

Un sfat pentru studenţi…

Cred că mulţi dintre studenţi au impresia că trebuie să se specializeze de pe acum şi să devină „programator Java” sau .NET, etc. Fără a spune că un nivel de specializare nu este necesar, este prea devreme în carieră pentru a alege o singură tehnologie şi a te dedica ei. Un programator complet trebuie să fie capabil să lucreze în orice tip de proiect, indiferent de natura acestuia. Aceasta implică să fi fost expus atât la suficiente tehnologii, cât şi la suficiente concepte teoretice pentru a şti, de exemplu, dacă o problemă este rezolvabilă în general sau nu.

Unde lucraţi înafară de FII?

În acest moment principala mea preocupare este finalizarea doctoratului. Acum nu lucrez nicăieri cu normă plină, însă până în septembrie anul trecut am lucrat la Synygy Europa ca Team leader pe tehnologii Java.

Ne sfătuiţi să ne angajăm din timpul facultăţii (dacă resursele materiale nu ne impun asta)?

În nici un caz cu norma plină (full-time). V-aş recomanda mai degrabă să vă implicaţi în diverse proiecte, plătite sau nu, pentru a câştiga experienţa practică de care aveţi nevoie.

În ce proiecte sunteţi implicat?

Sunt implicat în două proiecte, destul de diferite ca dimensiune şi natură. Primul este Mobile Touch (mobiletouch.ro), o firmă dedicată în exclusivitate dezvoltării de software pe platforma iPhone OS, la care sunt partener. Proiectul este relativ la început, dar din toamna lui 2008, când a fost înfiinţată firma şi până acum, am reuşit să formăm o echipă de câţiva programatori pasionaţi de acest domeniu. Dorim să atragem şi studenţi pentru stagii de pregătire, speranţa mea fiind ca în următorii ani firma să crească şi să se afirme ca lider de piaţă pe dezvoltarea de software pentru smartphones.

Cel de-al doilea proiect este un site de ştiri numit Stiri de 10 (stiride10.ro). Acest proiect a început în vara anului trecut, acum echipa redacţională ajungând la 10 persoane. Eu sunt partener în acest proiect şi mă ocup doar ocazional de unele aspecte tehnice.

Hobby-uri, muzică – cum vă petreceţi timpul liber?

Care timp liber? Cred că dacă ziua ar avea 48 de ore, tot nu mi-ar ajunge. Îmi place când am ocazia să conduc, să călătoresc cu maşina. Muzică ascult cam orice, în general ce se difuzează pe posturile de radio.

Părere despre ASII.

În general despre ASII am o părere bună, am colaborat în trecut în mai multe rânduri pentru organizarea de evenimente împreuna cu Synygy Europa. Cred că misiunea ASII în facultate este una importantă şi implicarea asociaţiei este vitală pentru acele iniţiative care sunt conduse de studenţi. Mi-ar face plăcere să văd că se organizează mai multe asemenea iniţiative, cum este de exemplu FIICompetition.

Citiţi Ziarul de ASII?

Dacă am ocazia, da, îmi face plăcere.

Ziarul de ASII: Sunteţi din Iaşi?

Anca Luca: Nu, sunt născută la Bârlad, am crescut şi am făcut liceul acolo. Am învăţat la Colegiul Naţional Codreanu, care e mai vechi decât universitatea Cuza, e din 1846. Am făcut acolo și şcoala generală, și liceul. În timpul facultății am stat în cămin; e foarte fun în cămin.

Ce fel de studentă aţi fost?

Eram cam… bună, aşa. “Tocilară”, spre bună, spre tocilară… În fine, cum mai spunea lumea despre mine… Aveam rezultate foarte bune. Din semestrul doi al anului II am tot avut cam 10 pe linie până la sfârşitul anului IV. N-am

avut niciun 9, am avut doi de 8 şi un 7. Lucram la tot felul de lucruri, la toate obiectele, era atât de fain!

Tot anul III a fost fascinant, aveam în semestrul I Java, IP, compilatoare, Baze de date II. Aveam teme de pe o săptămână pe alta, lucram mult. Am avut cel mai tare curs de IP, îl ţineau domnul Gheorghieş, cu doamna Apetrei, actuala Gheorghieş. Ţineau cursul şi laboratorul împreună. Era extraordinar cursul, felul în care predau şi modul cum ţineau laboratorul. Era un sistem cu puncte virtuale, ca şi cum ai fi făcut un proiect pentru un client real. Câştigai nişte puncte virtuale, care erau ca un fel de bani, și nu erau fixate, purtai o negociere cu profesorul când dădeai proiectul. Pentru noi sistemul ăsta era atât de fain. Trebuia să ştii exact pentru ce crezi că meriţi un punctaj sau altul când te duceai să predai proiectul. La final, nota era calculată în funcție de câte puncte ai acumulat, relativ la punctajul cel mai mare. Din cauza asta era o competiție și între studenți, pentru că cel cu punctajul cel mai mare stabilea scara de notare.

Scriam cod în acelaşi semestru în patru limbaje complet diferite, încercam tehnologii noi. Tot ce era de învăţat, învăţam. Nu eram o studentă care să se axeze pe o singură direcţie, am încercat să explorez toate direcţiile.

În ce aţi făcut masterul?

Am făcut masterul de sisteme distribuite, l-am terminat vara trecută. În primul an am început să lucrez, am luat primul 9. La master programul e mai lejer.

Cum a fost perioada studenţiei?

Aveam o gaşcă de colegi prin cămin. Învăţam cu ei. Înveţi un lucru mult mai bine atunci când eşti pus în ipostaza de a explica altora. Am ajuns să mănânc proiectarea algoritmilor pe pâine. Era fain că ne explicăm unii altora, făceam teme în echipă. Aveam o gaşcă de colegi normali – cu restanţe, cu note normale, erau oameni normali.

Am fost în anul doi la patinoar; am făcut febră musculară care a ţinut o săptămână. Am uitat de toate durerile examenului de FAI din cauza vânătăilor.

Nu mergeam în cluburi, discoteci; am fost doar o dată cu gaşca de 8 martie în club. Stăteam nopţile şi codam. Desigur, era şi distracţia legendară din cămin. Ieşeam la bere, vorbeam despre cod la bere. Eu. Ei se chinuiau să mă oprească. Aveam un coleg din gaşca respectivă care era cu cărţile, cu treatrul, așa că mergeam des și prin librării, prin parcuri.

Viaţa în cămin

Prima oară am stat cu 4 fete de anul IV. Eram în anul întâi, eram boboacă, am învaţat o mulţime de lucruri. Ca să îţi pui net în cămin trebuia să afli ce e ăla IP, ce e aia mască, cum afli ce IP ai. Lucruri pe care la şcoală nu le înveţi, pentru că nu îţi cere nimeni să configurezi reţeaua. În cămin afli chestiile astea plus alte lucruri interesante precum detalii de gen ce profesor este mai “picant”, care e mai puţin “picant”. Plus că pe vremea aia se fuma în cămin. Şi stătea lumea pe hol la ţigară şi discuţii. Mergând pe hol mai aflai lucruri.

Căminul te învaţă să dormi chiar daca lângă tine e discotecă. Poate să se şi cânte lânga tine, nu ai nicio treabă. Plus că înveţi să socializezi. Dacă nu ai avut o soră sau frate cand erai mic, e bine sa stai în cămin la facultate.

Cum aţi ajuns profesor la FII?

Cred că prin anul II mi se năzărise că vreau să predau studenţilor. Vroiam să predau FAI. Îmi place la nebunie algebra. Algebra is my passion. Cu formalisme cu tot. Mai târziu, la sfârşitul anului IV organiza domnul Buraga november/summer web şi am avut o prezentare. Acolo am vorbit cu Sergiu Dumitriu, care îmi era profesor de interacţiune om-calculator. El trebuia să plece la doctorat în Franţa şi vroia să lase cumva orele pe o mână bună. Eu aveam licenţa la domnul Buraga, deci era naturală direcţia pe care urma să o apuc. Segiu a prins de veste că aş vrea sa ţin ore, iar în timpul verii, după ce am dat licenţa, am stabilit că iau eu orele de web. Tot prin intermediul lui am ajuns și la XWiki.

Eu nu sunt profesor angajat, eu sunt colaborator la plata cu ora. Şi mă simt foarte bine aşa. Eu vreau să predau. Scopul meu nu e să fac o carieră în domeniul academic, nu de asta fac ce fac. Mi se pare că sunt datoare, facultatea m-a învăţat atâtea lucruri! Şi simt că trebuie să dau înapoi, cumva, ceea ce ştiu eu. Să explic la alţii şi să îi învăţ mai departe.

Partea preferată a zilei: FII sau XWiki?

Partea zilei în care vin aici, surprinzător, e foarte relaxantă. Asta am constatat în primul an în care am predat, în 2007, toamna. FII şi XWiki sunt două lucruri diferite dar care se îmbină bine. Eu vreau să predau ceea ce vreau eu, nu ce vor ei să predau pentru că mă plătesc pentru asta.  De la XWiki aflu ce ar trebui să ştiţi voi ca dezvoltatori web. De acolo îmi dau seama de cerinţele din industrie, care sunt uneltele folosite, noţiunile importante. La FII îmi dau seama cum văd studenţii acest domeniu, ce cred studenţii că e important la angajare, în industrie. E bine că  le am pe amandouă, că altfel există riscul de ruptură între mine ca profesor şi lumea reală. Îmi place şi acolo şi aici foarte mult, deoarece asta vroiam să fac din anul II.

Cum vă întelegeţi cu studenţii?

Nu ştiu, să îmi spună studenţii cum mă înţeleg cu ei. Deocamdată nu a fost nimic rău. Anul trecut a fost cam greu, au fost cam lipsă studenţii. Nu reuşisem să pregătesc laboratoarele aşa cum mi-am dorit, din cauza aglomerației de serviciu, ore, masterat și disertație, şi probabil că reacţia lor a fost aceea de a nu veni la ore. Şi am înţeles-o. Cu cei de anul IV a fost interesant, pentru că o parte dintre ei mi-au fost colegi de facultate.

În general eu cred că mă înţeleg bine cu studenţii. Sper să fie reciprocă relaţia. Sau, dacă nu, măcar sinceră, să îmi pot da seama din reacţia voastră.

Cum era acum câţiva ani în FII?

Aveam la fel de multă matematică. TW-ul era în anul IV. S-a schimbat de atunci ordinea obiectelor. Se vede diferenţa. Na, sunteţi mai puţin experimentaţi. Noi eram puțin mai relaxaţi decât voi, treceam mai puţin grăbiţi prin materie.

Google Summer of Code

Google Summer of Code e un proiect foarte drăguţ. Îţi dă oportunitatea să lucrezi, ca student, cu oameni cu care nu te-ai fi gândit să schimbi două mail-uri vreodată. Open source-ul e foarte tare. Aseară stăteam de vorbă pe un canal de discuţii al unui proiect open source cu cel care a făcut Babel Fish de la Alta Vista. Eu nici nu ştiam că e el, până când nu mi-a dat link către CV-ul său.

Asta fac open source şi Google Summer of Code: pun în legătură organizaţiile open-source și oamenii din spatele lor cu studenţii – orice studenţi de oriunde. Facilitează comunicarea, şi ajungi tu, ca student, să lucrezi cu oameni foarte bine pregătiţi tehnic, la proiecte open source majore, folosite la nivel mondial.

Plus că Google te mai şi plăteşte, vreo 5000 de dolari pe vară. Ai ocazia să lucrezi împreună cu oamenii ăştia, care te ghidează tehnic pe gratis. Rezultatul final al muncii e un modul la un astfel de proiect, ajungi contribuitor la un proiect open source. Eu nu am participat ca student la Google Summer of Code, am fost numai mentor deoarece, când am fost studentă, tot timpul trecea pe lângă mine perioada înscrierii.

Sergiu Dumitriu a fost primul care a participat, în 2005, când a fost student. A fost profesor la noi, acum e doctorand în Franţa. Mai târziu nişte colegi de-ai mei au participat la un editor de diagrame UML (ArgoUML) şi în fiecare an au fost candidaturi şi studenţi mulţi la noi la XWiki.

Oricum, tot timpul trecea pe langă mine. Era primăvară, undeva în martie – aprilie se făcea selecţia şi e doar o săptămână înscrierea. Vedeam mail-ul şi tot timpul spuneam că lasă, că mă uit mai încolo, că acum trebuie să termin un laborator.

E bine să ai timp ca student să ridici ochii din calculator, să participi la programe, să profiţi de lucrurile astea. Trebuie să gândeşti pe termen lung, că laboratorul de mâine are o prioritate mai mică decât Google Summer of Code. Eu întotdeauna îl ratam din cauză că lucram la laboratorul de maine. Cu ce mă ajută ca am luat 10 pe linie, Google Summer of Code m-ar fi ajutat mai mult.

Ce faceţi la XWiki?

Sunt dezvoltator Java pentru web. În general, dezvoltăm aplicaţia XWiki care e scrisă în Java. E un Wiki, precum MediaWiki, numai că are capabilităţi mult mai avansate de extensibilitate. Poţi să creezi aplicaţii direct din browser, poţi să defineşti tipuri de date, îţi permite să faci aplicaţii mai puternice decât un Wiki oarecare, care e numai o colecţie de documente. Este o platformă de dezvoltare colaborativă de aplicații pe Web.

Aspectul open source îţi aduce contribuitori care sunt acolo de dragul codului, al colaborării. De dragul faptului că vor să facă un proiect. Avem aşa vreo doi. Nu sunt angajaţi, nu sunt plătiţi, sunt contribuitori open source curaţi. E un spirit open source cu care lumea contribuie la un proiect.

Ce părere aveţi despre serviciul în timpul facultăţii?

Eram şi încă sunt contra. În facultate e fain, lucrezi în trei limbaje în acelaşi timp într-un semestru. La serviciu nu poţi să faci asta. Acolo lucrezi la un singur lucru şi trebuie să iasa perfect de la un capăt la altul. În facultate îţi permiţi să laşi unele lucruri la stadiul de prototip. Poţi să te axezi să dezvolţi partea care te interesează pe tine. Îţi permite mult mai multă flxibilitiate. Pe când la serviciu se întâmplă să stai trei zile să fugăreşti un singur bug. Experimentarea din timpul facultății dezvoltă un profil de dezvoltator mult mai bun și mai flexibil, pe când lucrul la serviciu te plafonează, te limitează la o singură carieră posibilă.

E frumos cât eşti în perioada asta în care înveţi. Trebuie să experimentezi cât mai mult. Să stai la facultate şi să vezi cât mai multe lucruri. Totuși, la partea cu experimentatul – ridicaţi ochii din tastatură! Însă nu umblaţi prin baruri, de exemplu, de dragul experimentatului. Dacă staţi toată ziua în bar nu se cheamă că experimentaţi, se cheamă că staţi toată ziua în bar.

Un sfat pentru studenţi

Profitaţi de faptul că aveţi oameni care pot să vă înveţe lucruri. Stiu c-aţi auzit asta de o sută de ori. Dar profitaţi de faptul că sunt oameni care vor să vă raspundă la întrebări. Niciunul dintre profesorii din facultatea de informatică nu s-a supărat vreodată dacă s-a dus un student la el să îl intrebe ceva. În schimb studenţii nu se duc, ei vor doar să treacă.

Ar trebui ca studenţii să îşi definească mai bine priorităţile, aş zice, şi să-şi asume responsabilitatea lor. Să afle ce vor să facă, dacă au venit la facultatea asta doar pentru că le-a zis mama că la facultatea asta se câştigă bine, atunci… E destul de vocaţională informatica, trebuie să îţi placă. Cred că am cunoscut o singură personă care reuşeşte să facă informatica la nivel înalt fără nepărat să îi placă. E o persoană extrem de bine pregătită, o tipă foarte inteligentă, ar putea să facă orice dacă şi-ar pune în cap. Şi poate să facă asta chiar dacă nu e pasiunea ei de o viaţă. Dar asta e destul de greu.

Aşa cum vă spuneam la laboratorul unu, e mult mai uşor la proiectele de la web dacă îţi şi place să îl faci. Când îl alegi nu te uiţi dacă pe ăsta o sa iau puncte mai multe, dacă ăsta e mai uşor. Vreau să îl văd gata sau nu? Dacă vreau să îl văd gata o sa fie mult mai uşor.

Hobby-uri, timp liber

Încerc să fac cât mai mult sport. Iarna pasiunea mea este mersul la patinoar. Drept dovadă genunchii mei sunt albaştri. Şi nu din cauza blugilor, ci din cauza unor vânătăi căpătate acolo. Vara încerc să joc cât mai mult tenis de câmp. Ca orice om normal, mă uit la filme, încerc să citesc cât mai multe lucruri pe marele Internet despre domeniul meu.

Sunt o mulţime de lucruri pe care vreau să le fac. Sunt tot felul de tehnologii, de proiecte cu care veau să mă joc. De exemplu, Mozilla are tot felul de aplicaţii (Add-ons, Ubiquity), care îţi permit să hackui repede diverse aplicaţii micuţe în browser. Sunt atâtea lucruri pe care vreu să le experimentez, dar nu am timp.

În general, cărţile mele sunt la nivel de tren, avion, autobuz. Îmi place beletristica. Mie nu îmi place să citesc cărţi de informatică, informatica se citeşte de pe internet. Îmi place să citesc literatură. În general cărţi realiste. Acuma citesc Fowles, ”Iubita locotenentului francez” e foarte draguţ scrisă.

Muzica… este viaţa mea. Ascult multă muzică. Ascult muzică când scriu cod, când merg pe stradă. Două luni de zile nu am avut încărcător la iPod. A fost tragic. Nu aveam muzică pe stradă. Ascult rock. Şi muzică franţuzească, de pe vremea tatălui meu: Edit Piaf, Jaque Brel, Georges Brassens. Şi nu mai ascult Killers de când sunt main stream. Killers sunau atât de bine când nu erau main stream. Oricum, ascult muzică mai tot timpul. La mine tot timpul cântă câte ceva.

Materiile preferate

Aaa, ce trădători sunteți, acum ar trebui să spun că a domnului Buraga, nu? Dacă ar trebui să pun două chestii foarte sus, aș pune IP, cu domnii Gheorghieș. Am învățat o grămadă de lucuri în semestrul ăla. Și Rețelele și Web-ul, cu modul în care preda domnul Buraga. E atât de tare să nu adormi la un curs! E fain, te ține în priză și ești atent, ești acolo. Iar proiectele au fost foarte interesante. Te uitai pe listă și spuneai “eu vreau să fac cinci de aici, nu se poate să fac cinci dintre ele??”.

Ah, şi cum aş fi putut să uit, cursurile domnului Ciortuz (de învăţare automată, acum la master cred şi bioinformatică în anul III) şi felul în care sunt explicate: e o combinaţie bună de algoritmi interesanţi (adică “teorie”) pe baza cărora se pot construi sisteme utile în viaţa reală (adica “practică”), explicate impecabil –  cred că cele mai bune explicaţii pe care le-am primit vreodata la vreun curs – totul făcut corect şi riguros, ce poţi să vrei mai bun de atât?

Profesorul preferat & fază comică

Da, domnul Buraga. Chiar este foarte fun. Chiar dacă pare fioros, e de treabă și foarte drăguț. La noi a fost ok, și acum la fel însă pe vremea când facusem eu, auzisem foarte multe legende.

A fost foarte tare când am venit în anul III la primul laborator de rețele – făceam cu dumnealui. Și ne-a dat să facem un program în C sub Linux, pe serverul facultății. Tocmai se schimbaseră admin-ul și niște setări pe conturile studenților. Iar eu dădusem un fork în buclă, astfel încât se făceau procese în arbore. Și s-a dus. Pe vremea adminului vechi, numărul de procese creat de un student din contul lui era limitat la 20; acum nu mai e limitat accesul, aşa încât am putut face ce-am vrut în cont. Astfel că toți colegii mei care lucrau pe Fenrir au început să se exprime verbal despre performanţa serverului. Și domnul Buraga, care era la catedră, lângă mine, a văzut la mine consola plină de print-uri de la buclă și m-a dat de gol, cumva amuzându-se pe tema nefericirii mele. Asta nu părea a fi bine ca o primă impresie. După aia, cam 4 laboratoare la rând, venea la laborator și mai aducea vorba din când în când – ”fork în buclă”.

Și auzisem tot felul de povești. Auzisem că e misogin, că are nu știu ce cu fetele și mă gândeam că o sa îmi fie greu. Și mai era pe vremea mea legenda că dacă ai 10 pe linie, nicio problemă – până la Buraga, care o să te pice. A fost un mister mare pentru mine și după aia l-am cunoscut și mi-am dat seama că e un profesor foarte tare.

Lumea e speriată că e speriată. Acum, depinde și de obiective. Normal că ești speriat de un om care pică dacă tu vrei doar să treci.

Părere despre ASII

ASII… e foarte bine că există. Eu nu am fost în ASII. Din cauză că era o reacţie la perioada liceului, fiind şi în liceu tot stil 10 pe linie, am tot fost implicată în toate. Eram şefa de clasă. La facultate nu mai vroiam să fiu implicată în nimic. Vroiam doar să fiu un om normal care merge la şcoală. De asta nu m-am înscris în ASII când am început.

Despre ASII am o părere bună. E bine să existe o asociaţie studenţească care e activă, care are diverse proiecte, e normal să fie aşa. De exemplu, dacă ai initiaţivă, vrei să faci ceva, să organizezi ceva, e foarte bine că te poţi duce la colegii tăi de la ASII. Chiar dacă tu nu eşti în ASII, zici că uite, mi-a venit ideea asta, ajutaţi-mă să o pun în practică. Şi ca profesor la fel.

Ziarul de ASII

Îl citesc tot timpul. În general, când trec prin școală și dau de un ziar, îl înhaț și plec cu el.

Andrada CONSTANTINIUC

Ziarul de ASII: Ce vă doreaţi să fiţi când eraţi copil?

Corina FORĂSCU: Deși am trecut tangențial cu gândul prin Stomatologie, apoi Silvicultură, de fapt, cred că în subconștient am avut dintotdeauna meseria de profesor, cea pe care am îmbrățișat-o. Părinții, mai ales tata, m-ar fi vrut în domeniul lor, al chimiei, unde au fost amândoi profesori apreciați ai Institutului Politehnic. Însă harul unor profesori din gimnaziu și moștenirea unei înclinări spre matematică din partea mamei au făcut ca totul să pară prescris: am urmat matematica, deși la momentul admiterii încă nu eram conștientă că iubesc această meserie, cea de dascăl.

Acum timpul parcă a început să se îngusteze, numai nu mai ajunge. Dar voi sunteți tineri și încă puteți zâmbi când vedeți un mesaj tare drăguț care circulă pe internet: “Îmi dau demisia din meseria de adult. Vreau să fiu copil, să am 6 ani, să mă joc, să-mi facă mama de mâncare, să nu trebuiască să mă trezesc dimineța să mă duc la servici, să nu știu ce e aia asigurare la mașină, impozite, credite, stres, poluare, violență, furturi, droguri, țigări.. și mai ales să știu ce să răspund când adulții mă întreabă <<Ce vrei să faci când vei fi mare?>>: COPIL!”

Ce fel de studentă ați fost?

Ca omuleț în creștere ce mă aflam la vremea studenției, îmi face plăcere să cred că eram pe undeva la mijloc: nu mă omoram cu școala decât atunci când într-adevăr îndrăgeam ceva (o materie, un profesor…), aveam rezultate satisfăcătoare și am reușit să nu mă fac de râs niciodată… nici măcar la restanțe. Normal că am avut și din astea, nu ai fi student dacă nu ai petrece măcar o vacanță ratată, încercând să înveți pentru restanța sau măririle din toamnă. În rest, ca tot studentul de atunci: prieteni, cărți și filme, distracții, mai ales cu prietenii din liceu, cei care mi-au rămas cei mai buni și astăzi.

Care a fost partea dvs. preferată din perioada studenției?

Ultimii doi ani. Știam deja mai bine pe ce lume mă aflu, chiar dacă totul era atunci în marea schimbare a începuturilor anilor ’90. Mai ales la îndemnurile mamei am început colaborări cu profesorii din perioada aceea, unele dintre care mi-au rămas foarte aproape de suflet și le mențin și astăzi. Doamna profesor Ștefănescu, una dintre cele mai apreciate ”algebriste” de la noi, a fost cea care mi-a deschis mai târziu drumul doctoratului în Algebră, ca după un timp tot dumneaei să îmi deschidă ochii și să mă sprijine moral în începerea actualului doctorat, în ale calculatoarelor – dar asta este altă poveste.

În ultimul an al studenției am reușit și o apropiere și o strângere a legăturilor cu colegii de facultate. Am făcut-o destul de dificil, căci fiind ieșeancă, în general eram privită ca ”are lumea ei, nu are de ce să vină la bairamurile și chefurile din cămin”. A fost mai greu până ne-am cunoscut… apoi totul a curs de la sine.

O amintire amuzantă din timpul facultății?

Este una care îmbină pasiunea pentru știință și pentru animale: locuiam la casă în Copou, puțin mai jos de Negruzzi, și Ahmed, motanul nostru, plecase de curând la ceruri, după porumbeii vecinului pe care îi scărmănase. Eram în sesiunea de iarnă, puțin înaintea unui examen de Ecuații Diferențiale, pentru care m-am dus la consultații. Deși eram în întârziere, nu am rezistat farmecelor unui motănaș negru, care plângea pe străzile din spatele Universității. Neavând timp să îl duc acasă, am fost pusă în situația de a merge cu el la profesor și de a intra cu pisoiul. A fost cea mai zgomotoasă consultație: pisoiul torcea și mieuna iar eu voiam, totuși, să dezleg și enigmele diferențialelor și să păstrez motanul; încât nu numai că vorbeam foarte tare, însă m-am dat răcită, ca să pot tuși în voie pentru a acompania zgomotele pisoiului. Până la urmă am terminat cu bine: și cu pisoiul cel nou, și cu examenul luat, pe baza clarificărilor din timpul consultației.

Cum ați devenit profesor?

Conform cu cele de mai sus aș spune: soarta. Q.E.D.

În realitate… în ’98 am dat examen pe post de preparator la Politehnică. Fiind după aproape trei ani de stat acasă cu copiii mei, eram total în afara matematicii, încât pregătirea pentru examen a început de la… manualele de liceu. Și a urmat o minunată perioadă de ”creștere” sub îndrumarea colegilor din catedra de matematică a Politehnicii.

Perioada profesoratului la Politehnică a fost ”condimentată” din 2000 cu începerea unor cursuri de doi ani la Informatică. Și astfel am început, fără să fi știut pe atunci, o altă etapă în cariera de profesor. Am colaborat pentru finalizarea acestor cursuri cu unul dintre cei mai grozavi profesori ai voștri, domnul Cristea, care a reușit să îmi insufle nu numai dragoste… pentru limbă (NLP) artificială (IA), proiecte (FP, PN..), ci și un elan deosebit care m-a făcut să încep în paralel cu vechile meserii (de mamă și profesor la Politehnică) un masterat și un doctorat în Informatică, asortate cu nenumărate proiecte… finalizate sau eșuate.

Și așa am ajuns în 2005 la Informatică. Cum socotelile de acasă și cele din târg nu se potrivesc întotdeauna, cu studenții cel mai mult am făcut și fac matematică, colaborarea cu domnul Iacob fiind una dintre cele mai frumoase și constante din 2005 încoace.

Ce vă place cel mai mult la meseria de profesor?

Este foarte simplu: studenții – cu ochii mari și zâmbitori când înțeleg sau chiar îndrăgesc ceva, cu ochii încruntați și chiar puțin nervoși când nu pricep ceva, cu ochii nevăzuți, când sunt concentrați asupra calculatorului și, de fapt, se joacă sau urmăresc vreun filmuleț. Însă în momentul în care am intrat la un seminar tristă și am ieșit râzând, îmi spun că asta e, numai profesor pot fi!

Cred că noi, profesorii, suntem privilegiați că avem posibilitatea de a lucra cu oameni tineri ca voi: nu numai că este o bucurie să poți dărui, căci voi (puteți să) învățați de la noi, dar și noi avem norocul de a putea învăța de la voi, de a ține astfel pasul cu tot ce este nou. Ca profesor ești mereu pus pe șotii. Trebuie să îi faci pe studenți să înțeleagă, să îndrăgească, să descopere. Și fără să te informezi, să studiezi, să cercetezi, nu ai cum.

În a fi profesor nu există noțiunile de ”perimare”, ”plictis”, ”blazare” care ar putea apărea în alte meserii care nu necesită atâta schimbare. Iar a fi profesor la Informatica ieșeană înseamnă chiar mai mult: studenții sunt, în general, mult mai motivați și interesați, ritmul schimbărilor e mult mai mare față de alte domenii, posibilitățile (de studii, colaborări, cercetări) sunt, de asemenea, mai ridicate.

Dacă ați putea schimba ceva în atitudinea generală a studenților, ce ar fi?

Mi-ar plăcea ca studenții să fie mai ”acasă”, să profite de această perioadă a studenției cu care nu se vor mai întâlni niciodată, bucurându-se și de toate avantajele, descoperirile, prieteniile, porțile deschise, colaborările pe care le pot avea sau măcar începe acum, dar și de descoperirea treptată a secretelor noii lor meserii.

Aș vrea, de asemenea, să fie mai deschiși și mai cinstiți în primul rând cu ei înșiși. Studentul la informatică vine în anul întâi cu ideea că poate câștiga 1000 de euro dacă vrea, se angajează, și ajunge la un moment dat să realizeze că a fugit și după studenție, și după serviciu și abia târziu realizează ce a pierdut.

Ce spuneți despre studenții cărora le este teamă că la finalul facultății nu vor găsi un serviciu?

Eu nu am auzit de când sunt în învățământ de vreun absolvent de informatică care să fi eșuat. Oricum, de ce ți-e frică nu scapi, deci… nu te mai gândi la asta! Dacă ai început o facultate dintr-o convingere, ține-te de convingerea respectivă, încrede-te în tine și crede-i și pe cei din jur care au încredere în tine. Bine, în măsura în care ești dispus să lupți mai departe. Căci niciodată nu vei primi ceva pus pe tavă. Nu te va angaja prima firmă unde ai depus CVul. Sau, cine știe, poate ai să refuzi tu vreo 10 oferte pentru că nu îți convin. Însă la serviciu ți se impun anumite taskuri, anumite limbaje de programare. Și uiți ce înseamnă niște algoritmi mai speciali, niște grafuri sau inteligența artificială.

Cât sunteți de atașată de Iași și de FII?

La maxim de amândouă! Oricât de mult mi-ar plăcea în altă parte, inima mea este în Iași: dacă sunt plecată, după jumătatea perioadei de despărțire de Iași începe să roadă dorul. Și nu de casă, ci de Iași, căci deseori ceea ce numim ”casă”, adică familia, este cu mine (inclusiv domnișoara noastră bătrână Akona, un bull-terrier nebunatec).  Poate sunt conservatoare, de modă veche, însă bucuria oricărei reîntoarceri în Iași este un sentiment extraordinar. E incredibil să te apropii de un loc și să simți că ceva începe să râdă în tine.

FII este a doua mea casă. A fost o perioadă când dormeam și noaptea aici, aveam chei de la intrările în facultate (pentru a nu mai sări pe geamurile de la parter), aici mâncam, râdeam, plângeam și o luam iar de la capăt. Așa ceva nu îți iese din suflet cu una cu două. Aici sunt toți colegii mei, mulți dintre ei chiar prieteni apropiați, toți studenții mei și aproape toată munca mea (de dinafara familiei).

O amintire din FII?

Eram anul trecut la un seminar, mai explicam o problemă, mai vorbeam cu studenții despre una-alta. Într-o bancă la geam era o studentă simpatică, pe care într-o zi, văzând-o prea abătută, o întreb ce a pățit, iar ea… „Nu mi-am imaginat că există asemenea oameni… asemenea profesori…”. O întreb de unde e, unde a învățat și de ce spune asta. — „Păi, eu tot ce-am învățat în liceu a fost să fiu rea.”

Aveți copii?

Bineînțeles. Mulți dintre voi îi cunoașteți, fie personal, fie din poveștile mele. Sunt bucuria și esența vieții mele: Andrei, cel mare, e un sufletist ascuns, nebunatec și zăpăcit, iar Teodora, cea mică, este… suflețel.

Cea mai mare realizare a dumneavoastră până în momentul de față?

Se spune că un om adevărat lasă în urma lui măcar un copil, o carte și un copac. Eu sunt deocamdată la început și consider că cei doi copii ai mei sunt cea mai mare realizare a mea de până acum. Acesta ar fi planul personal.

Deși am și câteva cărți în ”palmares”, încă nu aș spune că am scris ”o carte” în adevăratul sens al cuvântului. Încât planul profesional este în… perfecționare.

Și cu copacul e la fel. Am plantat o mulțime, dar la fiecare dintre ei am avut cumva câte o umbră. Încă sper să reușesc să las un copac adevărat, poate chiar împreună cu copiii mei. Acesta ar fi planul social.

Un sfat pentru studenți?

Cu cât încerci să faci mai mult, cu atât ești mai criticat. Nu e bine să critici decât dacă te-ai implicat. Și, dacă poți, critică constructiv. Nu spune numai “Nu-i bun!”. Spune de ce, dă idei mai bune, implică-te!

Cum vă petreceți timpul liber? Hobby-uri?

Aș vrea, uneori, să fi fost grădinar, să pot sta cu florile și plantele. Sau mai degrabă moșier, căci așa aș fi putut să am și multe animale. În rest, ca toată lumea: îmi petrec timpul cu prietenii și/sau copiii mei, cu cărți, muzică, fotografii, uneori jogging sau plimbat pe clapele bătrânei noastre pianine.

Când ești foare bucuros, sau dimpotriva, supărat, un pian, o carte, o muzică poate să te schimbe. Fie să dai și celorlalți din bucuria ta, fie să scapi de tristețe.

Cum ați ajuns să învățați limba greacă?

Am avut un unchi, ieromonah în Sfântul Munte Athos. La 10 ani aveam să mergem în Grecia și pentru a-l cunoaște și a afla despre el. Impactul Greciei, cu oamenii, istoria, locurile și obiceiurile ei, a fost imens asupra mea – un mic copil un pic ieșit din găoacea românească a timpurilor acelora. Încât atunci când am putut studia (gratuit) limba, am făcut-o, din primul an de studenție, la Seminarul de Neogreacă al Facultății de Litere. Atunci fugeam și după o himeră: anual Seminarul oferea o singură bursă pentru o lună în Grecia, la Tesalonic, pentru studiul limbii, culturii și civilizației elene. M-am pregătit intens, iar himera a devenit o realitate incredibilă: la aproape un an de la Revoluție, am câștigat șansa de a studia toate cele oferite de greci, de a cunoaște mai bine poporul cu toate obiceiurile bune și rele, de a îmi face nenumărați prieteni atât în Grecia cât și din toată lumea. Și așa am rămas definitiv și irevocabil cu o dragoste imensă pentru tot ceea ce are legătură cu Grecia, încât m-aș duce oricând acolo.

Vara trecută, am fost în vacanță la o casă pe malul Egeei, cu vedere spre Athos. Administratorul casei era un mic grec simpatic, pescar ieșit la pensie, însă un tare bun gospodar, mare sufletist și… nevorbitor de engleză. Astfel că, ori de câte ori venea câte o familie de altă nație decât cea greacă, treceam la ”vorbitor”. Și așa am aflat multe dintre obiceiurile lui Hari, problemele și bucuriile actuale ale grecilor și ale celorlalți vizitatori ai căsuței noastre.

Carte preferată?

Poate fi “Povestea fără sfărșit”… doar că originalul este al lui Ende, însă practic este a tuturor.

Care este muzica dvs de suflet?

Simfonică, mai ales cea clasică. Dintotdeauna mi-am ”încărcat bateriile” cu Beethoven, cântând sau ascultând mai ales Sonata Lunii, Patetica sau Imperialul.

Ce părere aveți despre ASII?

Ce bine că ești, (ce mirare că sunt…)!

Când, la începuturi, Gugu, Iuli, Vlad și mulți cu ei se străduiau să pună ASII pe picioare, nu prea vedeam de ce o fac. Acum ați crescut foarte mult și frumos. Și înțeleg că fără oameni ca voi, toți care ați fost sau sunteți în ASII, ar lipsi o parte nu numai din sufletul acestei facultăți, ci și din sufletul vostru, ca studenți, și al nostru, ca profesori.

Îmi place cum vă organizați, cum reușiți să aveți atâtea activități și preocupări atât pentru voi, cât și pentru alții și, mai ales, cum le faceți pe toate fără a perturba aproape nimic din celelalte activități pe care le aveți, specifice facultății și studenției, ba chiar împletindu-le frumos. Ce mai, un BRAVO cu felicitari din toata inima!

Balul de caritate

ASII a devenit atât de tenace și interesant și incitant… Am fost la balul de caritate, cu tot cu ai mei copii. Mă credeți că eu nu știam de Byron? Și mi-au plăcut! Foarte interesanți Byron, foarte interesanți… Inițial nu credeam că va fi cine știe ce, dar când au pus mâna pe instrumente și-au început să cânte… jos pălăria!

Citiți ziarul de ASII?

Am încotro? Fie că îl găsesc în holul facultății, fie că îmi sare în ochi din blogul vostru, nu cred că am ratat multe dintre edițiile ziarului.

Andrada CONSTANTINIUC, anul II

andra.constantiniuc@asii.ro

Ziarul de ASII: Ce vă doreaţi să fiţi când eraţi copil?

Gheorghe Grigoraș: Am un frate mai mare cu 5 ani și am învățat de la el sa citesc si sa scriu înainte de a merge la școală. În vremea școlii, atât in clasele 1-4 cât și mai târziu, am avut dascăli deosebiți, care mi-au deschis mintea spre matematică și am avut în gând să mă fac învățător sau profesor.

“Am avut dascăli deosebiți, care mi-au deschis mintea spre matematică”

Ce fel de student ați fost?

Unul obișnuit. Am fost cu colegii la vin fiert după prima sesiune (în locul Casei de Cultură din parcul Copou era un restaurant la care se mai opreau studenții), am participat la concursuri, la sesiuni științifice, chiar la concurs pentru o bursă de studii la Moscova – dar am pierdut. Am fost șef de grupă – printre altele trebuia să consemnez absențele colegilor în condica de prezență – nu am avut niciodată restanțe (constat că nu prea am fost un student …obișnuit). La sfârșit de săptămână mergeam la reuniunile studențești care se desfășurau în cantine – din Copou până în Tudor erau vreo 6 cantine la care cântau orchestre, de asemenea studențești, precum Roșu și Negru. În anii 4 și 5 am avut bursă republicană: asta însemna cazare și cantină gratuit, 30 lei bani de buzunar lunar (până aici bursa obișnuită) și 500 lei suplimentar. Iar în semestrul 2 al anului 5 am avut și o jumătate de catedră de Matematică la Liceul de Informatică proaspăt înființat în Iași. A trecut ceva vreme ca, angajat fiind, să ajung la venitul de atunci.

“La sfârșit de săptămână mergeam la reuniunile studențești care se desfășurau în cantine”

Care a fost partea dumneavoastră preferată din perioada studenției?

Nu cred ca am o parte preferată sau nu m-am gândit la asta. În general păstrez o amintire deosebită studenției, a fost o perioadă grozavă. Poate practica de specialitate din anul 4 pe care am petrecut-o la Timișoara, pentru că doar acolo și la București erau pe vremea aceea calculatoare. Atunci am rulat primele programe, am trecut de la teorie la practica! În plus, am legat prietenii cu colegii din Timișoara care dăinuie și astăzi.

“N-a uitat niciodată profesorul meu că m-a găsit cu patul nefăcut”

O amintire amuzantă din timpul facultății?

În cămin erau controale destul de des privind modul cum ne gospodăream în cameră. De obicei se verifica starea camerei după ce plecam la ore. S-a întâmplat odată să nu mai avem timp să ne facem paturile pentru că ne-am sculat târziu și întârziam la ore și chiar atunci a făcut control în camera noastră unul din profesorii care mai târziu a fost șef al catedrei din care făceam parte. Ca tânăr asistent eram și eu trimis să controlez dar, mai în glumă, mai în serios, profesorul zicea în ședințele de catedră: pe Grigoraș n-ar trebui să-l trimitem pentru că nu-și făcea patul când era student, cum să facă el control acum! N-a uitat niciodată profesorul meu că m-a găsit cu patul nefăcut, dar asta a fost întotdeauna prilej de amuzament.

Ne puteți spune despre cum ați devenit profesor?

Profesorul de matematică din timpul liceului este responsabil de acest lucru. Era proaspăt absolvent de facultate, veșnic cu un număr din Gazeta Matematică sub braț, cu un talent deosebit în a-și atrage elevii. Reușise după un an de muncă sa facă un grup în clasa noastră căruia îi interzicea să scrie pe caiet temele ce le dădea la clasă (pentru a nu le difuza celorlalți), ne cerea doar rezolvarea unor probleme din gazetă. Când am dat admitere la facultate, a venit cu noi și a stat în cămin la Târgușor Copou până am terminat probele scrise și proba orală. La începutul facultății ținta era pentru profesor de matematică în liceu, lucrurile au evoluat, am trecut în anul 3 la secția de Mașini de Calcul, iar la sfârșitul facultății am primit repartiție ministerială la o catedră din Facultatea de Matematică.

Ce obiect vă place cel mai mult să predați?

În 1981 când am devenit lector, am preluat cursul de Limbaje formale și Tehnici de compilare. L-am predat de atunci, cu modificări de titulatură, cu modificări în programa analitică, cu trecerea de la stadiul strict teoretic la cel în care partea de laborator are pondere de 50%. Este cursul de care sunt legat cel mai tare și se pare că acesta este cel la care vă referiți. Acum se numește LFAC – Limbaje Formale, Automate și Compilatoare.

am avut întotdeauna o dispoziție în a le asculta studenților și doleanțele cele de dincolo de profesie

Ce vă place cel mai mult la meseria de profesor?

Meseria de profesor te face să lucrezi întotdeauna printre tineri și asta te ține permanent “în priză”. Cred că am avut întotdeauna o dispoziție în a le asculta studenților și doleanțele cele de dincolo de profesie, și asta m-a făcut oarecum popular printre ei. Apoi, mai ales în informatică, noi, cei mai în vârstă, avem întotdeauna ce învăța de la studenți.

Dacă ați putea schimba ceva în atitudinea generală a studenților, ce ar fi?

Dacă aș putea, aș schimba reținerea acestora, cel puțin în primii ani, de a solicita profesorii în problemele profesionale și chiar cele personale.

Ce așteptări aveți de la studenții noi?

Să se integreze rapid în facultate, în activitățile ASII sau a altor asociații, să își definească interesul profesional. Sunt sigur că și în acest an vom avea studenți foarte buni care să înceapă să se antreneze pentru concursurile ACM, Microsoft, etc. și să obțină rezultate care să mențină FII în top.

Cât sunteți de atașat de Iași și de FII?

Atât cât este atașat un om care trăiește în Iași de 42 de ani și care este legat strâns de înființarea FII în 1992. M-am străduit mult alături de colegi ca facultatea să apară, să se dezvolte, să iasă în lume. Cred că am reușit câte ceva. Sigur, FII are rădăcini mai adânci și sunt legat și de acestea: fac parte din a treia promoție a secției de Mașini de Calcul de la Facultatea de Matematică (din prima promoție face parte rectorul Universității din Pitești iar din a doua promoție, Andrei Rugină, autor al unui manual deosebit de Programare în Pascal pe când era coleg cu noi la FII; acum este în SUA).

speră ca studenții noi ”să se integreze rapid în facultate, în activitățile ASII, sau a altor asociații”

Ce schimbări ne așteaptă anul acesta?

Anul acesta este un an al schimbărilor dar și un an aniversar. Din categoria schimbări vă semnalez noua structură a anului universitar stabilită de Senatul Universității: sesiunile obișnuite de examene au dispărut. În locul lor sunt perioadele de evaluare din timpul anului: un semestru durează 16 săptămâni din care 14 sunt destinate activității didactice iar 2 evaluării. Cele 2 săptămâni de evaluare vor fi stabilite la început de an de fiecare facultate în parte, probabil una în prima jumătate a semestrului și cealaltă la sfârșit de semestru. În perioada vacanței din 8-21 februarie precum și în perioada de practică din 21 iunie-4 iulie, se poate organiza o sesiune de reexaminări la cererea studenților dar există ideea ca sesiunile de reexaminări să dispară.

Anul acesta universitar este și unul aniversar: Universitatea Alexandru Ioan Cuza va împlini 150 ani de când a fost fondată. Vor fi multe evenimente cu acest prilej la care sunteți invitați să participați. În ce privește Informatica, vom marca 50 de ani de când în universitatea noastră au apărut primele preocupări de acest fel.

Care considerați că este cea mai mare realizare a dumneavoastră până în momentul de față?

Realizările pe plan profesional le las altora să le aprecieze. Cred foarte tare în trăinicia familiei mele și consider acest lucru ca o mare realizare.

Cum vedeţi studenţia în ziua de azi?

Mult diferită de cea pe care au avut-o generațiile apropiate mie. Schimbarea este în bine, după părerea mea. Numărul de studenți este foarte mare acum, ca și numărul de universități. Dacă ar crește și numărul studenților care să participe le cele ce oferă societatea, prin libertățile de tot felul (mă gândesc la asociații de tipul ASII, AIESEC și altele, la companii, instituții de cultură etc.) atunci tabloul studenției de azi ar fi foarte luminat.

Pe o scară de la 1 la 10, cât de apropiat vă considerați de studenți?

Din punctul meu de vedere cred că 9 este scorul. Aș fi bucuros să aflu și părerea voastră, a studenților.

“noi stăm în ajutorul tuturor”

Un sfat pentru boboci?

Pentru cei care știu bine de ce au venit la FII, care este interesul lor pentru această perioadă a vieții, îi sfătuiesc să se străduiască îndeajuns ca să nu uite acest lucru! Iar pentru ceilalți, să-și definească cât mai repede țelul și să se țină de el. Noi stăm în ajutor tuturor. Aș mai atrage atenția unui lucru important pentru boboci: de îndată ce primiți cont pe serverul facultății și aveți o adresă electronică de forma prenume.nume@info.uaic.ro, nu uitați să o folosiți, măcar pentru a vă citi mesajele, pentru că numai această adresă va fi folosită în FII pentru anunțuri către voi.

un fiu, o fiică și 2 nepoței

Aveți copii?

Da, avem un fiu, o fiică și 2 nepoței. Fiul nostru Cristian are 34 de ani este informatician la fel ca soția sa, iar fiul lor Iustin va împlini 5 ani la început de Octombrie. Fiica noastră Anca are 31 ani și locuiește cu soțul ei și cu fiul lor Alexandru, care va împlini 2 ani, în Elveția lângă Geneva. Ei au terminat Științe Economice și lucrează în domeniul resurse umane la companii private din Elveția.

ciclism, fotografie, grădinărit

Cum vă petreceți timpul liber? Hobby-uri?

Călătorii, ciclism, fotografie, grădinărit iar mai nou, de câte ori reușesc (din păcate prea puțin) fug la nepoții mei.

“Recitesc basme”

Carte preferată?

Literatura cu tentă istorică, iar în ultima vreme, pentru a face față nepoților, recitesc basme.

Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Pasărea Colibri…

Care este muzica dumneavoastră de suflet?

Am rămas la muzica anilor ‘80. Ascult deseori Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Pasărea Colibri. Îmi place mult muzica populară autentică: ceterașii din Maramureș, Liviu Vasilică cu grupul său din Teleorman etc.

Ce părere aveți despre ASII?

Am văzut ASII crescând de când s-a înființat. Am fost alături de voi întotdeauna și voi ați fost alături de FII. Am apreciat cum a fost transmisă experiența acumulată de la o generație la alta și totdeauna au ieșit proiecte frumoase. Eu cred că sunteți una dintre cele mai active asociații studențești din Iași și știu că aveți deja ceva faimă și în alte centre universitare. La început de an urarea de a recruta noi membri sufletiști și de a vă ieși așa cum doriți voi toate proiectele. Baftă vouă și tuturor studenților FII!

Andrada CONSTANTINIUC, anul II

andra.constantiniuc@asii.ro

Liviu Ciortuz: Libertatea de a aborda domenii noi, probleme noi. Este greu să găseşti tot atât de multă libertate într-un alt gen de activitate.

Ce doreaţi să deveniţi când eraţi încă elev?

Profesor!… dar nu ştiam atunci nimic despre informatică.

Ce înseamnă bioinformatica?

În sens larg, bioinformatica este domeniul aplicaţiilor informatice în biologie. Însă cel mai adesea aceste aplicaţii privesc analiza secvenţelor genetice şi anume secvenţele de ADN, ARN şi proteine. Două nume alternative pentru bioinformatică sunt în engleză „computational biology” sau „computational genomics” şi cred că aceste nume reflectă accepţiunile amintite anterior.

Bioinformatica este un domeniu în plină efervescenţă, mai ales după ce în anul 2000 a fost produs aşa-numitul cod genetic uman, care este de fapt transcrierea caracter cu caracter a ADN-ului din celula umană. Se apreciază că această realizare deschide calea unei noi revoluţii ştiinţifice. Vom vedea dacă întradevăr va fi aşa. Important acum este să se descifreze acest „cod”, adică să fie interpretat, instrucţiune cu instrucţiune. Se cunoaşte foarte puţin din cum funcţionează diversele secvenţele genetice în celulele noastre. Se speră că se vor găsi tratamente care să amelioreze situaţia pacienţilor cu maladii grave precum Alzheimer, Parkinson, cancer, etc. Profesorul Domald Knuth afirma într-un interviu că în bioinformatică vom avea de cercetat timp de 500 de ani de acum înainte.

Unde aţi făcut liceul?

Am fost elev la Liceul de Informatică „Grigore Moisil” din Iaşi, între anii 1976-1980. În clasele a XI-a şi a XII-a l-am avut profesor acolo pe domnul Henri Luchian, care tocmai îşi terminase studiile universitare. Am avut şi alţi profesori foarte inimoşi acolo.

Cum a fost perioada facultăţii?

Destul de „gri” pentru mine. În ce priveşte educaţia şi formarea mea profesională, am făcut un prim salt calitativ foarte semnificativ în primii ani de liceu, şi un al doilea salt calitativ în perioada doctorală de la LiIle (Franţa) continuat în perioada post-doctorală la Saarbrücken (Germaia) şi la York (Anglia). Aceste două etape au fost absolut definitorii pentru mine. Revenind la întrebarea dumneavoastră, aş spune că după părerea mea facultatea noastră se prezintă acum mult mai bine decât în prima parte a anilor ´80 când am fost student. Şi bineînţeles este loc de mai bine.

Ce ne-aţi putea spune despre experienţa dumneavoastră din Franţa, Germania, Marea Britanie? Ne-aţi putea spune un lucru pe care l-aţi învăţat în fiecare parte?

A fost cu siguranţă perioada cea mai densă din viaţa mea de până acum. Este greu sa îmi imaginez că voi mai putea munci vreodată atât de mult ca în anii aceia. Deseori lucram 18 ore pe zi, cu mult spor şi cu rezultate semnificative. Uneori îmi spun (şi am spus şi altora) că în acei nouă ani, 1994-2003, am trăit în străinătate mai mult decât dacă aş fi trăit trei vieţi în România. Poate că exagerez, cum este stilul românilor în general, dar mi-este foarte greu să trec cu vederea importanţa acelei perioade în viaţa mea. Fără ea, cu siguranţă că n-aş mai fi rămas să predau în universitate.

Am avut şansa să obţin în 1994 o bursa de doctorat în co-tutelă – ceea ce însemna de fapt atunci o jumătate de bursă! – la Universitatea din Lille, Franţa. Am făcut o teză în domeniul programării logice, mai precis în logici cu resticţii pe trăsături („feature constraint logics”). Am revenit în ţară la finele anului 1996 şi în mai 1997 am primit un post de cercetător la DFKI, Institutul German de Cercetare în Inteligenţa Artificială, de la Saarbrücken. Am lucrat acolo în domeniul compilării gramaticilor de unificare de foarte mari dimensiuni; practic am implementat versiunea compilată a gramaticii HPSG pentru limba engleză, gramatică creată de profesorul Ivan Sag de la Universitatea Stanford împreună cu echipa sa. La începutul anului 2001 am plecat în Marea Britanie, unde am primit un contract de cercetător asociat la Universitatea din York. M-am întors în ţară în toamna lui 2003.

Acesta poate părea la prima vedere un periplu de ţigan. Nu-i chiar aşa; la noi încă nu se cunoaşte bine ceea ce este aproape un truism în occident, şi anume că după ce îţi termini doctoratul este bine să lucrezi un număr de 4-6 ani în cercetare, în diverse echipe, în domenii sensibil diferite, pentru a acumula cât mai multă experienţă. Când începi să predai, nu mai ai deloc aceeaşi mobilitate. Eu, aşadar, mi-am făcut anii de ucenicie post-doctorală în trei locuri diferite. Stilurile de lucru diferă mult de la o echipă la alta, de la o ţară la alta. Dar a le cunoaşte în mod direct este cu adevărat „enrichissant”, vorba prietenilor mei francezi.

De exemplu, la Institutul DFKI din Saarbrücken am lucrat în cadrul proiectului „VERBMOBIL”, care era la vremea respectivă proiectul cu cea mai mare finanţare din domeniul inteligenţei artificiale în Germania. Grupul nostru avea conexiuni cu echipe din Japonia, Maria Britanie şi Statele Unite. Colaboram cu aceste echipe, dar fiecare dintre noi dorea să obţină cele mai bune rezultate în domeniul parsării cu gramatici HPSG. Am învăţat foarte multe lucruri din acele interacţiuni – uneori în mod foarte dureros! –, dar cred că am şi produs ceva semnificativ în schimb!

La nemţi am învăţat ce înseamnă o implementare foarte eficientă. Mi s-a spus de la început de către şeful meu, profesorul Hans Uszkoreit, că nu am voie să studiez „luna de pe cer” ci că trebuie să produc un sistem foarte performant. La englezi am învăţat să scriu, adică să redactez bine un text ştiinţific. Desigur, scrisesem şi până atunci, dar acolo am realizat că întradevăr, după cum se spune, scrisul este un proces de „debugging” care se învaţă în ani şi ani de zile. La francezi am fost surprins să văd plăcerea şi iscusinţa de a îmbina ştiinţa, cultura şi viaţa. Această „combinaţie unică” este una dintre marile lor calităţi!

Realitatea este că nu poţi avea acces la astfel de experienţe dacă nu pleci de acasă (vedeţi cartea lui Goethe, „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi obligatorii a liceenilor). Din păcate, acesta este şi motivul pentru care mulţi dintre tinerii noştri nu se mai întorc acasă. Aici lipseşte (încă) un mediu cu emulaţie profundă, nu reuşim să definim mari provocări/obiective, şi nu avem o competiţie academică de talie înaltă. Suntem, într-un fel, la margine de imperiu european, adică într-un loc unde entropia, dezordinea este mare.

Aveţi copii?

Da, am un băiat care are aproape 20 de ani. Este student în anul întâi la Universitatea din York, Anglia. Studiază istorie şi politologie. Nu-mi pare rău că n-a ales să facă înformatică. Cel puţin fiindcă avem nevoie de să fim complementari.

Ce hobby-uri aveţi? Ce faceţi în timpul liber?

Îmi place mult să citesc. Când băiatul meu era încă acasă, organizam împreună cu prietenii lui seri de lectură şi analiză pe diverse texte.

Practicaţi vreun sport?

Cred ca vreţi să mă testaţi dacă sunt sincer.
Din păcate acum nu mai fac sport. În perioada şederii mele în străinătate ieşeam deseori la tenis de câmp cu băiatul meu. Îmi place însă mersul pe jos şi deseori fac plimbări de 3-4 km. Este şi unul dintre motivele pentru care am renunţat să mai am maşină.

Citiţi Ziarul de ASII?

Când îmi pică sub ochi, da. Mi se întâmplă să îl găsesc în birou şi atunci îl „devorez” repede.

Ce părere aveţi despre ASII?

Eu nu sunt foarte mult implicat în chestiunile „administrative” ale facultăţii noastre, ceea ce este un minus pentru mine. Mă întâlnesc cu reprezentanţii ASII la şedinţele Consiliului profesoral. Apreciez maturitatea lor.

De ce sunteţi cel mai mândru?

Aş păstra sub tăcere răspunsul la întrebarea aceasta. Ca să vă dau totuşi un alt răspuns, am să schimb ultimul cuvânt din întrebarea dumneavoastră şi am să vă spun că am fost foarte fericit în ziua când mi-am susţinut teza de doctorat la Universitatea din Lille. Ce aveam să lucrez ulterior în Germania este, cred, mult mai semnificativ decât teza de doctorat, dar atunci la Lille am fost foarte fericit..

Cum aţi ajuns să faceţi bioinformatică?

Aş menţiona trei motive.
Cel dintâi dintre ele a fost faptul că în anul 2002 mă apropiam de terminarea contractului de cercetare de la Universitatea din York, Anglia. Acolo lucram în domeniul programării logice inductive aplicate în domeniul procesării limbajului natural. Pentru că nu mi s-a ivit nicio altă oportunitate de a mai rămâne să lucrez la York, am căutat şi am găsit un alt contract de cercetare la Universitatea Ţării Galilor de la Aberystwyth, mai precis la laboratorul de Biologie Computaţională condus de profesorul Ross King. Mi s-a propus să aplic programarea logică inductivă în domeniul bioinformaticii şi aşa am intrat în acest domeniu.

În al doilea rând am devenit interesat de bioinformatică fiindcă profesorul Jean-Paul Delahaye sub îndrumarea căruia mi-am făcut teza de doctorat la Universitatea din Lille, Franţa, între timp devenise şi dânsul interesat de acest domeniu. Dânsul şi-a format o echipă de cercetători tineri care actualmente constituie laboratorul de bioinformatică de la institutul INRIA de la Lille. A fost deci natural pentru mine să mă „asociez” de la distanţă acestor preocupări ale maestrului meu.

Cel de-al treilea şi poate cel mai important motiv pentru care mi-am adâncit preocupările în domeniul bioinformaticii îl constituie faptul că după revenirea mea la FII în anul 2003, atunci când am împărtăşit studenţilor câte ceva din aceste preocupări mai noi ale mele, ei s-au dovedit foarte receptivi şi interesaţi. Aşa se face că am ajuns să propun un curs de bioinformatică la master in anul 2005, iar doi ani mai târziu acest curs a trecut la licenţă. Începând din 2005, şase dintre studenţii mei cei mai buni au început să facă doctorate în bioinformatică: Raluca Gordân la Universitatea Duke (USA), Raluca Uricaru la Universitatea din Monpellier (Franţa), Marta Gîrdea la Universitatea din Lille (Franţa), Luminiţa Moruz la Universitatea din Stockholm (Suedia), Alina Sîrbu la Universitatea din Dublin (Irlanda) şi Irina Mohorianu la Universitatea din Norwich (Anglia). De notat că Raluca Gordân va termina în curând teza sa de doctorat şi va pleca într-un stagiu post-doctoral la Universitatea Harvard!

Dacă îmi permiteţi, aş adăuga faptul că nu lucrez doar în domeniul bioinformaticii. Dumneavoastră, cei care mi-aţi pus aceste întrebări sunteţi în anul I, respectiv al III-lea la facultatea noastră. La master predau un curs de Învăţare Automată, care constituie una din ramurile de mare actualitate ale inteligenţei artificiale. Dacă studenţii masteranzi ar fi fost cei care să-mi propună acest interviu, probabil m-ar fi întrebat „Cum aţi ajuns să faceţi învăţare automată?”.

Care este cea mai mare dezamăgire a dumneavoastră?

Cred că ştiu care, dar îmi este greu să vorbesc despre asta.
Spuneam mai înainte despre nişte salturi calitative. Îmi pare rău că acele salturi nu s-au produs mai degarbă, ori că n-au fost mai multe, mai mari…

Aş adăuga că sunt foarte trist fiindcă studenţii noştri cei mai buni preferă să lucreze pentru firme şi nu pun umărul alături de noi în domeniul cercetării. Este o pierdere gravă, care se va reflecta în generaţia copiilor pe care îi veţi avea.

Un sfat pentru studenţi?

Generaţia dumneavoatră diferă foarte mult de generaţia noastră. Noi aveam extrem de puţine resurse în special în domeniul informării profesionale. De aceea citeam orice se întâmpla să ne cadă în mână. Studenţii de astăzi citesc mult prea puţin. Abundenţa de informaţie pe internet din păcate predispune la superficialitate. Îţi dă senzaţia falsă că ştii. Cei mai mulţi dintre dumnevoastră nu mai sunteţi atenţi la detalii. Nu poţi face informatică doar programând. A demonstra o teoremă care îţi dă, să spunem, o soluţie optimă la o anumită problemă este astăzi o adevărată „piatră de încercare” pentru mulţi dintre studenţii noştri… Există studii care afirmă că învăţământul românesc este clasat pe ultimul loc în Europa, dar asta pare să nu ne deranjeze deloc!

Uitaţi-vă la ce se lucrează şi la cum se lucrează la universităţile de prestigiu din lume (aici internetul face toţi banii!). Aria de probleme abordate la un curs este largă, ea cuprinde atât aspecte teoretice riguroase cât şi proiecte serioase. Mulţi dintre studenţii noştri nu rezistă la solicitările consistente. Prea mulţi răspund la nivel minim, şi prea puţini au iniţiativă proprie.

Este adevărat că de la dumneavoastră se cere mult mai mult decât se cerea de la noi când eram tineri, dar tocmai aceste oportunităţi si provocări de care aveţi parte fac ca viaţa să fie foarte interesantă!

Aş încheia citându-l pe domnul profesor Dan Simovici, care spunea că trebuie să înţelegem că astăzi profesorii de informatică nu mai pot reuşi fără studenţi şi nici studenţii nu pot reuşi fără profesori! Distanţa dintre unii şi ceilalţi ar trebui micşorată, fiindcă în mod tradiţional ea este prea mare, ori prea puţin fructificată în universităţile din România.

Ilinca Tudose
ilinca.tudoase@asii.ro
Andrada Constantiniuc
andra.constantiniuc@asii.ro

Ne-am gandit ca în acest număr să ne oferim tuturor ocazia de a ne cunoaşte mai bine profesorul de Fundamente algebrice ale informaticii (pentru cei din anul I), Coduri şi criptografie (anul II), Securitate a informaţiei şi Calculabilitate, decidabilitate şi complexitate (anul III) şi Tehnici de verificare a protocoalelor de securitate (Master, anul II). Mai pe scurt, Prof. Dr. Ferucio Laurenţiu Ţiplea.

Ziarul de ASII: Ce vă doreaţi să fiţi când eraţi copil?
Ferucio Laurenţiu Ţiplea: Mi-a plăcut întotdeauna cartea şi cred că meseria de profesor este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

“la orice obiect la care mi-am propus să fiu foarte bun, am reuşit”

Unde aţi făcut liceul? O întamplare amuzantă?
Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, considerat cel mai bun. Excelam la obiectele care îmi plăceau, mai ales la matematică. Mergeam la olimpiadele judeţene în fiecare an. Într-un an m-am calificat şi la naţională, dar ghinionul a fost că în anul acela nu s-a mai ţinut. Dar la orice obiect la care mi-am propus să fiu foarte bun, am reuşit. Au fost şi obiecte pe care le treceam mai la suprafaţă. Biologia a fost unul dintre ele, dar ulterior am regretat, pentru că în informatică partea de biologie moleculară este foarte interesantă.

“partea de cercetare am făcut-o exclusiv sub propria-mi îndrumare”

Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru criptografie? A fost meritul vreunui profesor?
Nu, eu am fost şi sunt propriul meu profesor. Asta nu înseamnă că nu am învăţat de la profesorii mei, dar partea de cercetare am facut-o exclusiv sub propria-mi îndrumare. Ca student, am reprezentat facultatea la toate simpozioanele naţionale, unde aproape invariabil am ocupat locul I, iar lucrarea mea de licenţă se bazează pe o publicaţie într-o revistă, “Studii şi cercetări matematice”, acum “Mathematical Reports”. La criptografie am ajuns de fapt din domeniul limbajelor formale. În perioada stagiului am lucrat foarte mult limbaje formale şi existau unele tehnici care se aplicau în criptografie. Atunci am luat prima dată contact cu domeniul acesta. Mi-a plăcut, l-am aprofundat şi am deschis o direcţie în facultate. Cursul de “Coduri şi criptografie” a apărut din ‘95. Cursurile de “Fundamente algebrice în informatică” sunt introduse tot de mine în facultate. Înainte era doar un curs de algebră pură, iar când am preluat cursul l-am schimbat în totalitate, încercând să pun în evidenţă aplicaţiile algebrei în informatică. Poate e un domeniu mai puţin agreat de studenţi, dar este totuşi foarte util.

“examenul începea la 8 dimineaţa şi de multe ori se termina la 8 seara”

Cum a fost perioada facultăţii pentru dumneavoastră?
Foarte frumoasă. Se muncea foarte mult, examenele erau foarte grele. Îmi aduc aminte, cu amuzament dar şi cu plăcere, că pentru 25 de oameni câţi eram, examenul începea la 8 dimineaţa şi de multe ori se termina la 8 seara.

“la FAI, anul acesta, am făcut o grupă de 15 studenţi de top, cu care este efectiv o plăcere să lucrezi”

La masterul de Securitatea Informaţiei examenele vor rămâne la fel?
Da. Examenele vor rămâne la fel. Nu cred că ne mai putem întoarce la metoda vechilor examene; era un sistem cu puternice influenţe ruseşti.
Nu toţi studenţii sunt la acelaşi nivel, asta trebuie să recunoaştem. Dar dacă ai studenţi foarte buni, olimpici, care vor mai mult, atunci trebuie să faci mai mult. Este foarte dificil să lucrezi şi cu cei de top şi cu cei mai de jos deodată. La FAI, anul acesta, am făcut o grupă de 15 studenţi de top. Este efectiv o plăcere să lucrezi la grupa aceasta. Îi scoţi la tablă şi îţi rezolvă problema fără efort deosebit. [povesteşte cu drag]

“sunt copii cu care lucrez din plăcere!”
Ce vă place cel mai mult din ceea ce faceţi ca profesor?
Îmi plac la fel de mult partea didactică şi partea de cercetare. Îmi plăceau foarte mult seminariile pe care le faceam cu ani în urmă (în ultimii ani s-a mers pe ideea conform căreia profesorii de curs să nu mai facă seminarii). Eu am reluat seminariile anul acesta prin intermediul grupei de elită pe care am făcut-o la FAI şi sper ca de acum aceasta să devină un obicei. Seminariile îmi plac foarte mult şi le fac din plăcere, şi nu pentru că am o normă de îndeplinit.
Pe linie de îndrumare în cercetare, cred că am cei mai mulţi studenţi cu cele mai bune rezultate, pe care i-am îndrumat în cadrul facultăţii. Sunt copii cu care lucrez din plăcere!

conferinţe la Carnegie-Mellon University, Verimag, ţinut cursuri la Universitatea Paris 12, predat un semestru în Germania

Care consideraţi că este cea mai mare realizare a dumneavoastră de până acum?
E greu de spus, pentru ca întotdeauna aspir la mai mult. Poate faptul că am fost invitat să ţin conferinţe la multe universităţi, inclusiv de două ori la Carnegie-Mellon University, care e printre primele universităţi din America şi din lume, am fost invitat la Verimag, am fost invitat să ţin cursuri la o şcoala doctorală la Universitatea Paris 12, am predat un semestru în Germania, tot pentru masteranzi şi doctoranzi.

“niciodată nu mă mulţumesc cu un singur lucru, încerc întotdeauna să obţin mai mult”

Am văzut că aveţi foarte multe fellowship-uri pe site. Ce înseamnă?
Invitaţii la diverse universităţi, de a preda şi de a lucra în cercetare. Astea sunt nişte realizări, dar eu sunt foarte pretenţios şi cer foarte mult, inclusiv de la famila mea. Niciodată nu mă mulţumesc cu un singur lucru obţinut, încerc întotdeauna să obţin mai mult. Observ asta şi uitându-mă la articolele pe care le-am scris de-a lungul anilor şi revistele în care am publicat, din ce în ce mai bune.

fascinat de cultura şi civilizaţia japoneză

Despre experienţa în America ce ne puteţi spune?
O experienţă deosebită. Nu mai deosebită decât cea din Japonia.

Japonia
Am fost fascinat de cultura şi civilizaţia japoneză, sunt lucruri total diferite de ce e în Europa. Am fost foarte, foarte impresionat şi modul lor de lucru. Este un efort susţinut, dus la extrem. Profesorii veneau la 8 la facultate, iar la ora 10 seara încă vedeai lumină în cabinetele lor. Asta era invariabil de luni până sâmbătă, iar marea majoritate veneau şi duminica. Nu am mai întâlnit nicăieri o dedicaţie aşa de mare pentru munca şi pentru lucrul bine făcut. Pe la 7-8 seara încă mai vedeai lumină la secretariatul facultăţii. Am întrebat de ce stăteau secretarele atât de mult şi mi s-a spus următorul lucru: după terminarea programului, ei rămân cam 2-3 ore şi fac curăţenie şi ordine în acte. Discută despre ce au făcut bine şi ce au făcut rău. Dar dacă omul are o problemă, nu poate să plece?, întreb eu. Ba da, de 2-3 ori… în timpul unui an. Dacă pleacă mai des, grupul îl rejectează, iar dacă vrea să plece în altă parte, primeşte avize negative că nu s-a integrat în grup. Cred că este exagerat totuşi, dar asta este ceea ce m-a impresionat: organizarea deosebită. Campusul unde stăteam eu era în forma de U, iar în centru era un fel de covor verde. Studenţii ieşeau organizat şi făceau un fel de exerciţii de înviorare. Periodic se adunau şi îşi spălau singuri covorul ăla… deosebit de organizaţi. Probabil asta şi explică nivelul la care sa află Japonia la momentul actual. Îmi spunea un profesor că, după războiul mondial, câţiva ani (vreo 3) au lucrat fără salar. Li se dădea doar raţia de alimente şi îmbrăcăminte şi lucrau pentru a reface ţara.

America
Libertate de exprimare mult mai mare. Legătura dintre profesor şi student este mult mai degajată, dar în acelaşi timp există un respect deosebit de la student către profesor. La noi, dacă într-o sală sunt mai mult de 30 de studenţi, atunci trebuie să te aştepţi la gălăgie, să sune un telefon, cineva iese afară. Aşa ceva nu vezi la americani, respectul este deosebit. Nu ştiu cum este în liceele americane, dar la universitate respectul este deosebit. Este bine pentru a te dezvolta profesional. În momentul în care vrei să predai un curs după o carte, îi spui secretarei şi îţi face rost imediat de ea. Dacă vrei să recomanzi studenţilor o carte, te intreabă câţi studenţi ai şi aduce numărul de cărţi, cu discount-uri pe măsură. Sunt multe astfel de facilităţi, care ţin desigur şi de puterea economică a ţării.

De ce aţi rămas totuşi în România?
Dacă aş fi terminat nu în `86, ci ceva mai tarziu, cu siguranţă nu mai eram în România. Aşa, până prin `94-`95 mi-am creeat aici un fundament, o bază. În momentul în care ai o familie, ai un copil, lucrurile devin mai delicate. Şi când am plecat în America, cel mai mult m-am gândit la fiul meu, care era în clasa a10a, iar să faca liceul acolo ar fi fost total inutil; nivelul de acolo la liceu e mult mai scăzut. Dar poate e bine şi asa. Cred ca învăţământul liceal ar trebui diferenţiat cumva. Copilul meu e la arhitectură acum. El a fost bun şi la matematică şi la informatică. Când a dat la facultate s-a înscris la drept, la informatică şi la arhitectură şi a rămas la cea din urmă. A fost mulţumit şi am fost şi eu mulţumit. A fost o realizare pentru un copil care nu a făcut un liceu de artă. Chiar mă uitam la el: înţelege matematica, face matematică, dar nu este pasiunea lui. Şi ca el sunt mulţi copii. Şi atunci de ce să-l forţez să facă ceva care nu se potriveşte cu structura lui internă şi să nu îl las să facă acele obiecte care fac parte din natura lui internă? Mult mai mult obţii aşa, decât încercând să îl faci bun la toate, pentru că nu vei reuşi asta, ci cel mult îl vei răzvrăti.

“dacă îţi place ceva, fă acel lucru! dacă vei fi foarte bun pe domeniul tău, se va gasi cineva care să aiba nevoie de domeniul respectiv”

Aveţi un sfat pentru studenţi?
[Face o pauză şi se uită puţin spre geam, pare a cumpăni ce e mai bine de spus] Cel mai bine e să te dezvolţi acolo unde ai într-adevar o anumită înclinaţie şi pasiune pentru acel lucru. Altfel nu ai să reuşeşti să faci bine acel lucru, iar după un număr de ani va fi chiar neplăcut. La fel şi în informatică, dacă îţi place ceva, fă acel lucru! Simţi că vrei cercetare, faci cercetare. Studenţii care lucrează cu mine vin ei singuri la mine. Dar nu contează numai cercetarea. Dacă îţi place Java, sau C, asta fă! Dacă vei fi foarte bun pe domeniul tău, se va găsi cineva care să aiba nevoie de domeniul respectiv.

proiecte actuale: Econet şi realizarea masterului pe Securitatea Informaţiei. “Eu vreau să ofer studenţilor un master adevărat pe securitatea informaţiei!”

În ce proiecte sunteţi implicat?
Am un proiect Econet cu Universitatea Paris 12 şi un nou proiect Econet în faza finală de avizare, care cred că va merge mai departe. Un proiect foarte important este realizarea acestui master pe Securitatea Informaţiei.

Ce ne puteţi spune despre masterul nou?
Vreau să ofer studenţilor un master serios. Securitatea informaţiei e un domeniu important la ora actuală, iar multe universităţi din afară au mastere în acest domeniu. Eu vreau să ofer studenţilor un master adevărat pe securitatea informaţiei, comparabil cu ceea ce există la universităţile bune din afară, în special cu cel de la ETH Zürich (una din universităţile de top din Europa). M-am uitat ce cursuri predau acolo şi am încercat să aliniez curicula cu ceea ce există acolo.

timpul liber: jocul de Go, lucrul cu studenţii buni, grădinăritul

Cum vă petreceţi timpul liber?
Sunt pasionat de jocul de Go. Mergeam şi la concursuri mai demult, am jucat foarte mult. Acum mult timp liber îl aloc lucrului cu studenţi ca Raluca Diaconu, Elena Badarau, Sonia Bogos etc. Mai aloc timp şi familiei, evident. Chiar era o perioadă, acum vreo 10 ani, când soţia îmi spunea: “Da’ tu pleci dimineaţa şi vii seara. Şi faci şi sâmbăta aşa şi faci şi duminica aşa.” Şi aşa e, uitându-mă în urmă, sunt lucruri care îţi plac şi care te prind.
Îmi place foarte mult grădinăritul. Mi-am făcut o casa şi astă-toamnă am adus de la Paris nişte lalele [privirea îi ia o tentă glumeaţă şi face o pauză]: vreo 300. Am stat astă-toamnă cu soţia şi le-am plantat şi acum în fiecare zi ne ducem să vedem cum mai cresc câte un centimetru, doi. Acum au cam 7 centimetri… sunt foarte deosebite. [râde puţin emoţionat]

Practicaţi vreun sport?
Am jucat şi mi-a plăcut foarte mult tenisul de câmp. Cam orice sport mi-a plăcut, bineînţeles, la un nivel de amator. Colegul meu Sorin Iftene este foarte bun la tenis.

Ce părere aveţi despre ASII?
Îmi place cum vă dezvoltaţi. Cred însă că aţi putea avea o influenţă şi mai mare asupra studenţilor, o influenţă organizatorică. Se vede însă un progres şi este foarte bine. Încercaţi să fiţi şi mai organizaţi, şi mai uniti şi să aveţi păreri consistente pe care să le prezentaţi facultăţii.

Ilinca TUDOSE
ilinca.tudose@asii.ro

Andrada CONSTANTINIUC
andra.constantiniuc@asii.ro

Ziarul de ASII: În câte proiecte sunteţi implicat în momentul de faţă?

Dan Cristea: Patru. Sunt două internaţionale şi două naţionale. Cele internaţionale sunt în FP7, un adru de finanţare a programelor de cercetare în Uniunea Europeană. Cele naţionale sunt finanţate din fondurile Ministerului Cercetării şi a Învăţământului.

În ce constau proiectele?

Cele internaţionale: unul se numeşte CLARIN. Se ocupă de proiectarea, construirea şi darea în folosinţă a unei infrastructuri pentru cercetare în zona umanistă şi a ştiinţelor sociale, care vizează prelucrarea limbajului natural [domeniul său de cercetare]. Este un proiect de mare anvengura, cu extrem de mulţi parteneri – sunt vreo 32 de parteneri şi vreo alte 80 de instituţii care sunt afiliate fără a primi finanţare pentru asta. Programul se întinde pe 3 etape a câte 3 ani, iar în final în Europa va funcţiona o reţea de centre de prelucrare a informaţiilor text-vorbire. Pentru că tehnologia limbajului natural e un domeniu extrem de cald acum în cercetare şi multă lume încearcă să găsească soluţia la problema de a pătrunde dincolo de bariera cuvintelor. Cuvintele nu sunt decât simple simboluri, iar în spatele lor se ascunde adesea un înţeles greu de atins.
Celălalt proiect se numeşte ALEAR şi, deşi ar putea părea puţin de domeniul science fiction, totuşi el e ancorat într-o realitate ştiinţifică reală, ridicând o problemă foarte interesantă, şi anume apariţia şi evoluţia limbajului. În colectivul acesta suntem 8 instituţii din Uniunea Europeană, o parte dintre ele cercetând şi construind roboţi umanoizi. Se doreşte să se realizeze o serie de roboţi umanoizi evoluaţi, capabil să se mişte, să apuce, să mute obiecte, să înţeleagă mediul înconjurător prin sensori şi să vorbească. Ei sunt puşi într-un mediu care să-i stimuleze să-şi dezvolte singuri limbajul. Pe de o parte sunt roboticienii, care vin cu tot felul de maşinării, iar pe de altă parte sunt cei care se ocupă de limbaj, cum suntem noi.

Şi ceva pe scurt despre cele româneşti?

Unul se numeşte Sir-Resdec şi este un sistem de întrebare-răspuns pe universuri deschise, un sistem prin care un utilizator va fi capabil să obţină, prin întrebări formulate în limbaj natural, informaţii deţinute într-o colecţie foarte mare de texte din domeniul medical şi juridic. Aici avem nişte rezultate foarte frumoase. Am participat la competiţii internaţionale, unde ne-am clasat foarte bine. Ultimul proiect mi-e cel mai drag mie. De aceea l-am lăsat la urmă. Se numeşte eDTLR, însemnând Dicţionarul Tezaur al Limbii Române în format electronic, şi vizează transpunerea pentru toată lumea, în format electronic, a marelui dicţionar al Academiei. Dar pentru cunoscători e mult mai mult decât atât. Dicţionarul e făcut de Academia Romană şi e cel care a fost început acum un secol, început de Haşdeu şi Puşcariu. Proiectul trebuie să fie gata anul viitor în august. Foarte importante aici sunt sursele, pe care noi le prelucrăm pentru a realiza o punte între citate şi textele scanate.

De cât timp faceţi aceste proiecte în cadrul cursului de Inteligenţă Artificială ?

De 5-6 ani. Studenţii au fost mereu sceptici la început. Aşteptările mari au fost, dar din partea mea, pentru că eu ştiam că se puteau face. Mai ales acesta a fost sensul proiectelor, să arăt studenţilor că pot să facă mai mult decât cred, mai ales când lucrează în echipă. Măsura în care au avut succes rămâne de văzut, dar eu cred că a fost o experienţă pozitivă. În fiecare an am avut surprize plăcute. Sper să găsesc şi alte teme pentru anii viitor.

Ne puteţi spune câteva teme care au mai fost date până acum ?

[anul acesta a trebuit să facem un cap vorbitor, pe model biologic care să poată interpreta emoţional un text]
Într-un an am avut un proiect de fotbal. Am organizat nişte echipe de fotbal cu jucători virtuali, fiecare jucător a fost construit de un om, iar puşi împreună făceau o echipă de fotbal. Fiecare era un agent inteligent care ştia să vadă o bucată de teren din faţa lui şi să comunice cu coechipierii. Mingea era un obiect inteligent, terenul de fotbal ştia mereu unde se află mingea. În ziua predării s-au făcut jocuri interactive, gen campionat, şi au mers…
Anul trecut am avut « Casa inteligentă ». Trebuia construit un mediu inteligent, în care omul, ajutat de obiectele din jurul lui, să fie protejat şi să se simtă bine. În toate aceste obiecte există câte un sâmbure de inteligenţă, un cip care culege parametri din mediu şi răspunde adevat unor situaţii.
Vreo doi ani am avut ca temă o societate inteligentă, tot bazata pe agenţi, nişte omuleţi care aveau capacitatea de a învăţa o meserie şi apoi de a o practică. Aveau resurse naturale, se organizau în nişte societăţi şi trebuiau să comunice între ei, să construiască case, şcoli grădiniţe, să-şi organizeze o viaţă în societatea de acolo. Societatea respectivă creştea, se dezvolta, şi creşterea era evaluată, precum şi nivelul de fericire al membrilor ei.

În ce alte domenii ale informaticii aţi mai lucrat , în afară de prelucrare de limbaj natural şi inteligenţă artificială?

Ca profesor, am predat destul de multe obiecte, de la programare Fortran, Prolog, structuri de date. Zona mea a fost oarecum orientată spre inteligenţă artificială, dar am făcut multă programare în carieră. La început am programat pe rupte. Dar înainte de a face soft am făcut hard. Eu sunt şi inginer. Am pregătire dublă, hard-soft. Făceam echipă cu Adi Buburuzan şi cu alţi colegi, ne-am ocupat de instalări de sisteme, am avut nişte calculatoare de prin Germania, le-am pus în funcţiune la noi. Aceasta a fost perioada de pionierat, când informatica era abia la început.

Ce v-a plăcut cel mai mult să predaţi ?

Eu predau întotdeauna cu plăcere şi nu ştiu dacă este un obiect despre care să spun că îmi place mai mult decât altul. Interacţiunea cu studenţii este deosebit de stimulativă pentru mine şi mă implic mult în actul predării. Consider că suntem nişte oameni norocoşi, noi profesorii, că avem meseria asta. Ce-mi place cel mai mult ca materie este zona aceasta a prelucrării limbajului natural, deci zona în care sunt implicat cu cercetarea. Pentru că la curs pot veni cu noutăţi de ultimă oră, studenţilor le comunic chiar lucrurile pe care le facem noi, la care noi suntem părtaşi. În actul predării, în sine, nu am nicio preferinţă, predau cu plăcere orice obiect.

Ce proiect al dvs v-a plăcut cel mai mult, poate unul încheiat deja?

Un proiect foarte interesant a fost Balkanet-ul. Aşa cum îi spune şi numele, are în el o parte din Balcani… Vine de la realizarea unei reţele de wordneturi în zonă balcanică. WordNet e un tezaur lexical, care iniţial a fost făcut pentru limba engleză, la Universitatea din Philadelphia, Pennsylvania. Apoi s-a generalizat, s-au construit o mulţime de alte wordneturi, pentru alte limbi. Ulterior, a fost un proiect European în două etape, care a vizat alinierea lor după înţelesul cuvintelor. S-a creat apoi o reţea mondială de wordneturi. Proiectul nostru şi-a propus alinierea wordneturilor pentru limbile din Balcani, respectiv turcă, greacă, bulgară, romană, sârbă, la cele europene, luând ca schelet de aliniere WordNet-ul englezesc. Proiectul s-a derulat între 2001 şi 2004.

Despre EUROLAN ce ne puteţi spune? [o serie de şcoli de vară coordonată de domnul profesor]

S-a născut în ‘93. Au fost la început o serie de 2 şcoli EUROLAN, româno-franceze. Ştiţi că e o şcoală dedicată prelucrării limbajului natural, care se ţine în esenţă o dată la 2 ani. Anul acesta nu va fi, am mutat-o anul viitor, pentru că vrem să facem atunci pentru prima oară o şcoală de iarnă. Ideea iniţială a fost de a aduce în România specialişti, oameni de mare valoare, pe care să îi punem în legătură cu tineri cercetători români.

Ce obiective aveţi pe viitor ? Proiecte care nu au fost încă iniţiate.

Aceste patru proiecte de care vă spuneam se derulează până în 2010 (cele naţionale), respectiv până în 2011 cele internaţionale. Deci suntem în mijlocul lor. Însă nu poţi să aştepţi să se termine proiectele curente ca să începi altele, pentru că nu ai siguranţă ca proiectele la care aplici le vei şi câştiga. Pe de altă parte, trebuie să începi cu mult timp înainte să aplici la un proiect, durează în principiu cam un an de zile. Deja am depus o aplicaţie în FP7, însă nu pentru un proiect de cercetare, ci unul de export de cunoaştere. Se referă la zona mediteraneană. E foarte interesant că în consorţiul acesta apar şi Universităţile din Cairo şi Tunis. Practic, vom exporta masteratul nostru de Lingvistică Computaţională şi pregătirea în domeniul limbaj natural din Şcoala Doctorală: vom primi masteranzi de la ei şi vom trimite profesori de-ai noştri acolo (în Egipt şi Tunisia).
Alt proiect este Erasmus Mundus, de asemenea finanţat de Uniunea Europeană, care vizează un consorţiu de şcoli doctorale pe probleme de limbaj natural.
Al treilea, care e deocamdată, doar în stadiu de plan, vizează realizarea de tehnologii avansate de digitizare a textelor şi de acces la biblioteci virtuale. Vrem să facem astfel încât să poţi să cauţi un cuvânt pe un document imagine. Scanezi o carte, ca în Google Books, tastezi un cuvânt şi primeşti imaginea unde apare el. Ceea ce obţii nu este textul, ci pagina de carte, căutarea se face în poze. Deci ai contactul direct cu documentul tipărit. Cartea tipărită a rămas petru mine dragostea dintâi.

Ce va doreaţi să fiţi în timpul facultăţii? Dar când eraţi la grădiniţă?

Când eram mai mic vroiam să mă fac marinar. Încă regret [râde]. În timpul facultăţii am vrut să fac cercetare. Nu cred că aveam încă această dragoste pentru profesorat.

Cum aţi devenit profesor ?

Aveam câţiva profesori model, dar nu mă vedeam pe mine făcând asta, mi se părea foarte greu. Mi se părea remarcabil să poţi vorbi în faţa unei adunări şi simţeam imposibil să ajungi la măiestria asta de a te exprimă în public şi a cuceri o sală. Sigur, ca profesor trebuie să faci asta. Acum e foarte uşor, dar nu a fost mereu aşa. Orice profesor trebuie să fie şi puţin actor. O expunere publică e un fel de show. Eu nu am fost niciodată un actor în adevăratul sens al cuvântului. Eu nu am putut niciodată să spun decât lucrurile pe care eram foarte sigur, în care credeam. E un lucru extraordinar să ţii aţintiţi nişte ochi şi să captezi atenţia. Puţini reuşesc să o facă. Eu am şi acuma câteva exemple. Dacă nu reuşesc să captez sala mă simt foarte rău, simt că nu mi-am făcut datoria. Ceea ce e foarte frustrant e ca deşi ţi-ai dat osteneală şi ai găsit un feedback pozitiv în ochii studenţilor să vezi a doua zi că nu-ţi mai vine decât jumătate de sală. Că i-ai cucerit dar de fapt pentru ei nu a contat acest contact cu profesorul. A nu veni la un curs bun mi s-a părut intodeauna o palmă data acelui profesor.

V-a plăcut mai mult studenţia în Iaşi sau în Bucureşti?

În Bucureşti, evident. Pentru că acolo eram student la zi, aici eram la fără frecvenţă, era deja a doua facultate. Acum sunt un îndrăgostit al Iaşului, nu m-aş duce niciodată în Bucureşti, dar studenţia mea a fost în Bucureşti.

Cum vedeţi studenţia în ziua de azi ?

Mă întristează studenţii care lucrează. Ei nu vor ajunge niciodată să devină nişte intelectuali. Studenţia este o perioadă frumoasă, privilegiată. Puţini pământeni au ocazia de a fi studenţi. Este extraordinar să nu ai nimic altceva de făcut în afară de şcoală şi bibliotecă. Niciodată nu a fost uşor să fii student şi nici nu se poate face şcoală cu jumătate de normă. Conceptul de şcoală s-a deteriorat. Cu facultatea trebuie să te măriţi. Trebuie să o iei de nevastă, altfel nu ai cum. După aceea, poţi şi divorţa. Dar e foarte important să locuiţi împreună, să veţi aceleaşi gânduri, perioada asta de 5 ani. Pentru că altfel nu te formezi ca intelectual. Eşti aşa, un fel de semidoct. Ceea ce înveţi într-o firmă nu se compară cu ceea ce îţi oferă mediul academic.

Aveţi un sfat pentru studenţi?

Sfaturi le dau tot timpul, eu asta fac. Am însă un regret, că nu am contact direct cu anul 1 şi 2. Necunoscandu-i până în anul 3, nu pot să îi atrag spre o lucrare de diplomă în zona mea, pentru că ei află târziu ce lucrez cu grupul meu. Cred că pierd foate mulţi strundenti care ar putea face treabă foarte bună în cercetare. Sfatul meu este să vină la cursuri şi să fie în studenţie efectiv studenţi. Un student trebuie să se căsătorească cu universitatea. Pe cei care se simt creatori i-aş îndemna să vină în zona cercetare şi, desigur, pe cei cu talent deosebit în zona universitară. Cei care cred că au ceva de spus să vină spre aceste zone. E păcat ca talentele să se piardă. Sunt sigur că indiferent de motivele pentru care aţi venit la această facultate, ulterior s-a schimbat ceva în voi şi aţi căpătat această pasiune pentru informatică. Diferenţa e că într-o firmă ţi se impune ce să faci. Ţi se arată pe unde să faci drumul şi tu îl faci şi apoi îl pavezi. În cercetare nu ştii pe unde va fi drumul, trebuie să-l descoperi singur printre formele de relief. Aşa că dacă vă simţiţi creatori, căutaţi profesorii care fac cercetare.

Aveţi copii?

Da, 2 fete. Cea mare o să mă facă bunic acuş. A făcut medicină, iar cea mică studiază dreptul la Cuza. Acum e plecată cu o bursă Erasmus la Modena, în Italia. Bucuriile mele [şoptit].

Carte preferată?

Doar una e “Dragostea în timpul holerei” a lui G.Marquez. Îmi plac Eco, Pamuk, Rushdee – “Copiii din miez de noapte” e un roman grozav, sau scriitori români ca Filip Marian, Florina Iliş.

Practicaţi vreun sport?

Da, schi! Este sportul meu preferat. Cateodata ma mai urc si pe bicicleta, dar schi as face oricand.

Aveţi un gadget preferat?

Aparatul foto e un gadget la care ţin. Îl iau cu mine de fiecare data când plec undeva. Şi maşina (numai că nu o iau cu mine oriunde merg…). De fiecare data când mă urc în ea mă simt bine; îmi place foarte mult să conduc.

Ce părere aveţi despre ASII?

E o organizaţie care îmi place cum luceaza. E foarte activă şi mă bucur că există pasiunea asta în voi. Se simte că aveţi idei în cap.

Ioana Leahu: Îmi plăcea foarte mult matematica, dar am vrut ceva mai aplicativ. Nu am făcut deloc informatică în liceu şi când am dat eu admitere, primul an la informatică era cam acelaşi lucru ca la matematică şi am zis că dacă îmi place rămân, dacă nu, mă transfer la matematică. Mi-a plăcut, aşa că am rămas.

Aţi rămas ca asistent imediat după ce aţi terminat facultatea?

Da. Am dat la master şi am început să ţin ore. Mi-a plăcut foarte mult. Întotdeauna mi-a plăcut să explic, să lucrez cu oamenii. Am predat “Fundamentele algebrice ale informaticii”, “Calculabilitate, decidabilitate şi complexitate”, “Sisteme de operare”, “Probabilităţi şi statistică”.

Ce obiect v-a plăcut cel mai mult să predaţi?

FAI. Îţi oferă cele mai multe posibilităţi şi e cel mai legat de matematică. De asemenea, are multe aplicaţii în domeniile informaticii.

Dacă nu aţi fi predat ce aţi fi făcut?

Probabil programare, la o firmă, într-o echipă. Dar programare clasică, C/C++, asta îmi doream.

Care consideraţi că este cea mai mare realizare a dumneavoastră de până acum?

Sunt înscrisă la doctorat – “Proprietăţi comportamentale ale reţelelor Petri”, sper să susţin anul acesta teza… Dar cred că cea mai mare realizare ar fi că am obţinut un internship la INRIA, „Institutul Naţional de Cercetare în Informatică şi Automatică” din Franţa, în 2005. A fost o experienţă interesantă şi am învăţat multe lucruri noi. Am lucrat tot pe reţele Petri, într-o echipă foarte bună. Proiectul era foarte mare şi aveau nevoie de cineva care să ştie reţele Petri dar şi puţină programare.

Ce sunt reţelele Petri?

Sunt modele matematice pentru sisteme distribuite (sisteme de producţie, sisteme de operare, în general orice poate fi modelat folosind stări şi tranziţii). Retelele Petri au avantajul că au un formalism foarte bine stabilit şi au o reprezentare grafică uşor de înţeles şi urmărit.

Ce obiective aveţi?

Primul e susţinerea tezei de doctorat în toamnă. Apoi desigur avansarea în facultate şi să obţin cât mai multe rezultate ştiinţifice. Pe plan personal mi-aş dori un copil.

Ce vă place cel mai mult la ceea ce faceţi în acest moment?

Lucrul cu studenţii. Faptul că am ocazia să comunic cu ei, să pot să văd care este părerea lor. Mă interesează foarte mult ce cred ei despre ceea ce le predau. Eu consider că un profesor trebuie să ofere baza şi îmi place să văd că mulţi studenţi sunt creativi şi vin cu idei foarte bune, soluţii originale pentru probleme clasice.

Cum vă petreceţi timpul liber?

Cum am vacanţă vreau să plec din Iaşi. La munte în principal, dar şi la mare şi oriunde pot vizita locuri noi, interesante. În rest calculatoare, muzică, prieteni.

Care a fost partea dumneavoastră preferată din facultate?

Referitor strict la scoală, în general obiectele teoretice mi-au plăcut mai mult. Îmi mai plăcea când reuşeam să rezolv teme mai grele. Dar mi-a plăcut foarte mult viaţa de student în toate direcţiile. Am stat în cămin şi cu majoritatea colegilor am rămas buni prieteni.

O amintire amuzantă din timpul facultăţii?

Sunt multe. Cele mai multe amintiri sunt legate de colegii mei de grupă, de care eram foarte legată. Petreceam mult timp împreună. În timpul sesiunii de vară mergeam la Ciric şi învăţam, a doua zi veneam la examen.

Un sfat pentru studenţi?

Să se ţină de treabă, să fie conştiincioşi şi să îşi dea seama că facultatea le oferă o bază, dar ei trebuie să lucreze dacă vor să devină buni în domeniul lor de interes. Este nevoie de mult lucru particular.

Un cuvânt care să vă descrie.

Conştiincioasă. Îmi fac treaba, cu zâmbetul pe buze de cele mai multe ori.

Ce New Year’s resolution aveţi?

Să fiu sănătoasă, să obţin cât mai multe rezultate bune pe plan profesional şi să reuşesc să susţin teza de doctorat în toamnă.

Ce părere aveţi despre ASII?

Am o parere foarte bună. Mai ales mă bucur că încercaţi să îi implicaţi pe studenţi în tot felul de activităţi şi că promovaţi imaginea facultăţii în ţară.

Ilinca TUDOSE

Ziarul de ASII: Care a fost partea dumneavoastră preferată din perioada studenţiei?
Domnul profesor Sabin Buraga: Cred că ultimii 2 ani, noi am făcut 5. În anul 4, în ’96 a apărut Internetul la noi şi a fost ceva nou şi interesant. Înainte nu era nimic de genul acesta, fără Google, fără Youtube, fără Flickr… Pe de altă parte au fost şi încurajările din partea unor profesori. Primii 2 ani au fost destul de dificili, fiind, spre deznădejdea noastră, foarte multe cursuri de matematică.

Ce fel de student aţi fost?
Întotdeauna am vrut să fac ceea ce îmi place. Nu am avut 10 pe linie pentru că m-am axat doar pe materiile care mă interesau pe mine. Niciodată nu m-am dus la un obiect ca să iau nota maximă doar de dragul de a lua nota maximă. Fie luam nota maximă pentru că aveam cunoştinţele necesare, fie luam o altă notă (fie ea şi de trecere) pentru că nu mă interesa materia. Am avut şi restanţe, dar am fost şi bursier. În ceea ce priveşte sociabilitatea, cred că am fost mai uniţi ca voi. Poate pentru că eram mai puţini: în anul I eram 120 şi facultatea am terminat-o 59. La master a fost însa cea mai interesantă perioadă, poate din cauza faptului că Internetul facilita deja comunicarea.

Cu cine din actualii profesori aţi fost coleg?
Am fost aceeaşi generaţie cu Marian Baltă şi Cristi Frăsinaru. Ca studenţi i-am avut printre alţii pe Oana Prisecaru, Lenuţa Alboaie, Cătălin Bârjoveanu.

Cum aţi devenit profesor?
Am lucrat la firmă până a trebuit să pregatesc lucrarea de licenţa şi am încetat lucrul, aceasta din urmă fiind mai importantă. Iniţial nu am fost angajat la Facultatea de Informatică, mi-am găsit post de preparator în altă parte. La lucrarea de dizertaţie, la master, un profesor a spus, ţin minte şi acum, era aşezat în colţul sălii C308: “Calul cel bun se ia din grajd”, în sensul că cei mai buni dintr-un domeniu se găsesc tot timpul într-o comunitate de elită. Apoi am participat la concurs şi am obţinut postul.

Dacă aţi putea schimba ceva în atitudinea generală a studenţilor, ce ar fi?
Lipsa de implicare. Foarte puţini studenţi se implică în ceva. De exemplu, a fost un training gratuit oferit de Microsoft în colaborare cu o firmă de IT, la sfârşitul căruia se dădea şi diplomă şi din toţi studenţii de la master au venit numai 16, ceea ce înseamnă aproximativ 12%. La întâlnirea cu specialistul de la Adobe România, nu au fost mai mult de 20 persoane. La Imagine Cup, din peste 1000 de studenţi, anul trecut am avut 4 echipe din care una s-a calificat mai departe. Dacă am fi avut mai multe, am fi putut trimite 2 echipe. Eu încerc, scriu pe blog, trimit e-mail-uri. Trebuie curaj şi implicare!

Studenţii se plâng de multe ori că facultatea nu oferă diferite oportunităţi, dar nu îşi pun întrebarea ce oferă ei facultăţii. Calitatea serviciilor o soliciţi, dar în acel moment trebuie şi tu să dai ceva în schimb.
Un coleg de-al vostru a făcut aplicaţia aceea pentru înscriere. A primit bursă pe întreg anul, deci noi încurajăm astfel de iniţiative, dar am avea nevoie şi de alte aplicaţii.

E o chestie foarte bună că voi [ASII] vă implicaţi. Dar sunteţi puţini.

Ce părere aveţi despre nivelul de pregătire al studenţilor în facultate?
Depinde foarte mult de fiecare. Din punctul de vedere al facultăţii, un student are o privire de ansamblu mult mai bună. Cursurile sunt mult mai focalizate asupra cererii pieţii de muncă. Din păcate s-a redus la 3 ani, aşa că dacă vrei să ajungi să te focalizezi asupra unui anumit domeniu este necesar şi masterul.

Când v-a venit ideea pentru “busaco” şi în ce context?
Este brand-ul meu din clasa a IX-a. E o prescurtare de la primele 2 litere din fiecare nume. Cream software şi aveam nevoie de un nume pentru autor.

Cum v-aţi descoperit înclinaţiile artistice?
Simultan cu cele pentru Computer Science. Primele încercări au fost în domeniul literaturii, undeva prin clasa a VIII-a. Ascultam foarte multă muzică şi eram pasionat de pictură. De pictura electronică m-am apucat în paralel cu lucrul la licenţă. Pentru partea de muzică, mi-a arătat cineva la o conferinţă o distribuţie de Linux care conţinea şi un program de realizat muzică, pe care îl folosesc şi în momentul acesta. Aşa că, începând cu 15 septembrie 2006 m-am apucat să compun muzică.

Pe o scară de la 1 la 10, cât de apropiat vă consideraţi de studenţi?
6. Este firea mea, nici cu alte persoane nu sunt foarte apropiat, deci cu atât mai puţin cu studenţii. Din 300 de studenti pe care teoretic i-aş putea vedea la curs este imposibil să fii apropiat de toţi şi nu acesta este rolul unui profesor.

Cât sunteţi de ataşat de Iaşi şi de FII?
Destul de ataşat. Am primit multe oferte în care puteam să schimb fie locaţia, fie specificul muncii, dar până în momentul acesta nu am considerat altă soluţie. M-a interesat mai mult cariera academică. Pe viitor nu pot spune că nu aş putea să plec la un moment dat.

Ce planuri de viitor aveţi?
Să mă odihnesc. Este singurul plan de viitor. Sunt foarte obosit şi cea mai importantă este acum o perioada de relache.

Care consideraţi că este cea mai mare realizare a dumneavoastră până în momentul de faţă?
Cea mai mare realizare este o sumă de realizări. Acum câţiva ani am considerat că este doctoratul. În acest moment, realizarea e reprezentată de imaginea personală pe care mi-am creat-o.

Care sunt poeţii dumneavoastră preferaţi?
Nu am nici un poet preferat, nu citesc poezii. Nici pe ale mele nu le citesc. Citesc foarte mult, dar mai mult beletristică, de la Sartre la Kafka şi Italo Calvino, Barrico, sud-americani.

Ce părere aveţi despre ASII?
Noua formulă de la ASII este o formulă de succes. Am o părere foarte bună, deoarece se implică în viaţa facultăţii.

Pentru noii veniţi, care probabil nu îl cunosc încă, este decanul facultății noastre şi profesorul care va ţine cele mai multe cursuri (pentru noi cel puţin aşa a fost).  Printre materiile predate se numără Programare Fortran, Algoritmi şi programare, Programare orientată pe obiect, Limbaje formale şi automate sau Proiectarea compilatoarelor. Ne bucurăm aşadar că domnul decan Gheorghe Grigoraş a acceptat să ne acorde un interviu în primul număr al “Ziarului de ASII” din acest an universitar. L-am găsit într-o miercuri dimineaţa în cabinetul său de la etajul 2, în care l-am văzut cu toţii de atâtea ori intrând şi ieşind, liniştit şi jovial, curios să vadă ce întrebări aveam pregătite.

 Ziarul de ASII: Cum a fost perioada liceului?

 Domnul Decan Gheorghe Grigoraş:  Am făcut liceul în Comăneşti. Abia clasele a 10-a şi a 11-a au fost profil real. Am avut în general note bune, dar nu exagerat. Am mai avut şi probleme cu istoria, chimia..

ZA: Aţi avut din totdeauna înclinaţia aceasta pentru ştiinţele reale?

DDGG: Da. Informatica nu era pe atunci, dar am avut un profesor de matematica foarte inimos care ne-a pregătit şi am dat mai multi admitere aici la facultatea de matematică. Eu am făcut specializarea “Maşini de calcul”. Am fost a treia serie care termină această secţie.

ZA: Ce amintiri aveţi din facultate?

DDGG: Era cu totul alta viaţa de cămin atunci. Administratorul era foarte strict. La 11 trebuia să intre toată lumea în cămin, dimineaţa trebuia să ne facem patul şi dacă nu era aranjat ne făcea raport la secretariat, ne chema decanul să ne certe că nu am tras pătura. Nu aveam voie cu băutura, fetele nu aveau voie să intre în cămin… [face o mică pauză zâmbind] trebuia să stăm afară să discutăm. La facultate  aveam note bune, dar nu numai de 9 şi 10, am avut şi 7. În ultimii ani am avut note mai mari.

ZA: Aveţi copii?

DDGG: Da, am copii şi am şi nepoți. Un băiat şi o fată şi de la fiecare câte un băieţel, de care suntem foarte mândri.

ZA: Ce pasiuni aveţi?

DDGG: Muzica bună, călătorii, citit. [Am aflat mai târziu de la domnul decan că ascultă muzică simfonică şi românească]

ZA: Am văzut pe CV-ul dumneavoastră că aţi fost asistent imediat ce aţi terminat facultatea. Vă doreaţi dinainte să ajungeţi profesor?

DDGG: Când am venit la facultate am venit cu ideea să mă fac profesor de matematică. Pe atunci consiliul facultății propunea ministerului absolvenţi pentru învățământul superior și am fost şi eu propus printre aceştia. Aşa că am fost oprit asistent. Aveam mai mult obiecte teoretice, nu aveam calculatoare pe atunci. Aveam doar nişte calculatoare analogice pe care vedeam cum se plimbă nişte lumini. Apoi au venit calculatoarele cu cartele perforate. Noi scriam programul pe nişte formulare şi apoi mergeam la perforatoarele de cartele. Fiecare instrucţiune are cartela lui. [Râde puţin amintindu-şi şi povesteşte mai departe în timp ce căuta prin dulap cartele perforate şi hârtii cu rezultate să mi le arate.] Era o chestie nostimă că noi ne  duceam întâi cu formularul la un ghişeu, a doua zi luam cartelele astea, dacă le mai scăpam pe jos era cumplit, aşteptam două zile să vină rezultatele, corectam şi aşa un program de ordonare a unui şir dura două săptămâni.

ZA: Ce părere aveţi despre sistemul de evaluare din facultate cu examenele la sfârșit, faţă de cel din şcoală, cu evaluare continuă?

DDGG: Păi încercăm şi noi să introducem acea săptămână, la mijlocul semestrului, numai de evaluare. După experienţa anului trecut se pare că este mai bine aşa. Vom merge şi anul acesta cu acelaşi sistem.

ZA: Dintre toate materiile pe care le (aţi) predaţi (predat) care este preferata dumneavoastră?

DDGG: Tehnici de compilare.

ZA: Ce modificări ne aşteaptă anul acesta?

DDGG: De anul acesta nu mai sunt cursuri de compilatoare şi cursul din semestrul întâi de LFA s-a unit cu cel de compilatoare. Nu se mai face atât de multă teorie la LFA.    S-a mai simplificat pentru că programa de trei ani era destul de încărcată . S-a scos un curs din anul 3 şi s-a introdus “Practica pt lucrarea de diplomă”, la care primiţi note dar nu se fac ore efectiv, lucraţi la lucrarea de diplomă.

ZA: Ce părere aveţi despre ASII?

DDGG: Îmi place. In ultimii 4-5 ani a devenit mai dinamică şi chiar este o asociaţie care are ceva de spus.

ZA: Ce sfaturi aveţi pentru studenţii din anul întâi?

DDGG: Să încerce sa îşi evalueze interesele pe care le au în facultate. Dacă interesul este să devină foarte buni în informatică, să găsească echilibrul între a studia şi a face alte activităţi, pentru că este foarte important şi asta. Să folosească timpul pe care îl petrec în facultate ca să afle cât mai multe de la profesorii lor. Toţi profesorii din facultate aşteaptă ca studenţii să îi solicite. Ce e la cursuri, laboratoare e puţin. Dar sunt orele de consultaţii pe care foarte puţini le folosesc. Ar trebui să o facă pentru că e în interesul lor.

AUTOR: Ilinca TUDOSE